A trecut aproape un an de când am ajuns în Coasta de Fildeş, timp în care am depus eforturi pentru a mă adapta cât mai bine realităţilor de aici. Când mi-am spus că sunt gata de lucru, mi-a fost dat să trec prin situaţii surprinzătoare care mi-au marcat viaţa de misionar. Cred că aţi auzit de lovitura de stat din Coasta de Fildeş. Trăind îndeaproape experienţa acestui război civil de pe poziţia unui preot, străin şi alb totodată, am înţeles mai bine ce înseamnă să fii misionar: curajul de a da mărturie indiferent de situaţie.

          În timp ce rebelii se plimbau nestingheriţi prin faţa misiunii, iar rafalele de arme automate se auzeau atât de aproape încât aveam impresia că eram pe un front, totul a prins o altă nuanţă: ceea ce ştiam că se află deja în mine, dar nu am avut vreodată ocazia să mărturisesc, a ieşit la iveală: solidaritate în suferinţă, compasiune, iertare, dragoste şi foarte multă credinţă.

          A celebra sfânta Liturghie, implorând încetarea războiului pe care îl trăieşti tu însuţi, provoacă în tine mari transformări pe toate planurile.În situaţia confuză în care mă aflu îmi îndrept ochii spre cer şi mă rog pentru pace. Uniţi-vă cu mine în aceeaşi rugăciune!

Pr. Adrian Stoica, Abidjan, Anankoua-Koute, 11.10.2002

* * *

          Joi, 19 septembrie 2002, o zi ca oricare alta, ne-am dus la Liturghia de dimineaţă; înainte de a începe, sr. Flavia ne-a spus că în oraş “se trage”, încă de pe la 4.00 dimineaţa. După micul dejun, sr. Armida ne-a spus să avem grijă: cum şi ce vorbim cu ceilalţi căci toate suntem străine; vorbele ei m-au străpuns. La dispensar, totul era diferit, bolnavii nu au venit în număr mare ca de obicei, din cei nouă medici care trebuiau să vină au venit doar trei. Asta îmi aducea aminte de revoluţia din 1989. Am avut o zi cu program prelungit. Seara am putut vedea la TV o parte din cele întâmplate: s-a tras în şcoala jandarmilor şi a fost ucis un ministru “mult iubit de popor”.

          Speram că totul se va sfârşi cât mai repede, însă n-a fost să fie. Mulţi oameni, în special bătrânii, copiii şi cei bolnavi au de suferit din cauza celor care nu se gândesc decât la ei. De ce atâta egoism?! Sâmbătă, 12 octombrie 2002, la catedrala “Sfântul Paul” a fost o Liturghie specială pentru pace, concelebrată de doi episcopi şi mai mulţi preoţi, iar oamenii au venit în număr mare. Preasfinţitul i-a îndemnat pe toţi la rugăciune pentru pace şi la recitarea rozariului, “arma cea mai importantă a creştinului”, subliniind faptul că ţara a fost încredinţată încă de la începutul încreştinării ei sfintei Fecioare, regina păcii. Sperăm ca Domnul să liniştească această situaţie. Rugaţi-vă pentru pace în lumea întreagă.

Mihaela Gal

* * *

          Îmi amintesc de serile în care mama ne povestea despre vremurile de război şi încheia mereu spunându-ne: “Dragii mei, oricât de grea vi s-ar părea viaţa, mulţumiţi-i Domnului, că trăiţi în vremuri de pace”. Acum, trăiesc într-o ţară care se află în stare de război. Mi se pare ceva imposibil, greu de acceptat. Ce nevoie au aceşti oameni care deja se confruntă cu sărăcia de un război? Gândiţi-vă că aici, majoritatea familiilor îşi procură hrana de pe o zi pe alta. Cei mai mulţi şi-au luat câte o bocceluţă şi pe cărări ascunse au plecat spre oraşele vecine.

          De teamă sau pentru anumite sume de bani promise mulţi tineri s-au aliat cu rebelii. Armata, ducând lipsă de arme, a aşteptat ceva timp până să îi înfrunte. Până în prezent, situaţia e neclară, cu atât mai mult cu cât nu se ştie cine se ascunde în spatele rebelilor.Lumea oscilează între speranţă şi descurajare, acceptând cu greu ca această ţară frumoasă şi ospitalieră să fie chinuită astfel. Oamenii de aici se roagă mult pentru pace; rugaţi-vă cu noi ca pacea să ia cât mai curând locul războiului.

Lumina creştinului, noiembrie 2002 Monica Benedic