Prima întâlnire cu deșertul te face să te întrebi: „chiar e posibil să trăiești aici? De ce să te chinui când sunt atâtea zone pline de vegetație și cu apă suficientă?’’ Și totuși, în acest ținut destul de ostil, oamenii au găsit modalități de a trăi și s-au adaptat condițiilor aspre pe care acesta le impune. Văzând condițiile de trai și regulile ce guvernează viața membrilor triburilor, ai impresia că te întorci în timp. Aici modernitatea nu-ti va capta atenția cu noile cuceriri tehnologice și nici clădirile impunătoare nu îți vor distrage atenția, nici o arhitectură deosebită nu-ți va lua privirea și nici noile extravaganțe ale modei nu te vor ajunge.
Farmecul acestui loc îl reprezintă locuitorii lui. Fiecare comunitate impresionează prin inocenţa copiilor, respectul faţă de părinţi şi bătrâni, demnitatea pe care o degajă cei mai în vârstă, frumuseţea mamelor ce poartă în spate ghemotocul cu ochişori vii şi zâmbet cald, cuibărit liniştit ore întregi în acea maramă, înţelegând, parcă, faptul că mama are mult de treabă şi e bine să nu deranjeze prea mult. Sfiala cu care cei mai mărișori se ascund după fusta mamei sau după pânza de la intrarea în colibă, în momentul în care te apropii de ei, felul în care îşi acoperă chipul cu marama şi vocea joasă cu care îţi răspund când îi întrebi cum se numesc, zâmbetul cald şi cântecul vesel exercită asupra ta o fascinaţie deosebită. În ochii oricărui copil poţi citi atâta inocenţă, atâta frumuseţe încât ești atras să-l mai întâlnești odată, și încă o dată și să te poți molipsi de toată această frumusețe.
E o mare bucurie și o onoare pentru mine să cunosc această frumusețe prin programele care mi-au fost desemnate pentru a le urmări și a asigura buna desfășurare. Mă refer la aspectul educațional care cuprinde atât grădinițele, școlile sponsorizate de misiune, dar și programele de educație ale adulților, având în vedere faptul că rata adulților care nu au facut școală este mult peste jumătate din populația de pe teritoriul misiunii.
Dar cea mai plăcută parte este lucrul efectiv cu copiii. Grupul Malaika este bucuria inimii mele, un grup de peste 50 de copii veseli și lipicioși cu vârste între 3 și 11 ani, pe care-i întâlnesc în fiecare vineri după-amiază pentru a repeta dansurile liturgice, cele tradiționale, ne jucăm împreună și învățăm cum să ne purtăm în grup, în biserică și în comunitate.
Acest grup este prezent și în filiale sub îndrumarea unor educatori inimoși. Acestora li se adaugă ministranții și grupul Amani girls, ce cuprinde adolescente din clasele V-VIII. Pe langă întălnirile saptămânale, periodic organizăm zile de reculegere și de formare atât creștină cât și umană. Celelalte grupuri pastorale prezente: cel al copiilor din Pontifical Missionary Children (din clasele IV-VIII), grupul tinerilor sau cel al mamelor, precum și grupurile de cateheza pre-sacramentală se află sub coordonarea surorilor și a preoților. De fapt, orice activitate e o muncă de echipă, echipă ce include atât misionarii, cât și cateheții locali, educatori sau mame care se oferă să traducă sau să-i învețe pe cei sub 7 ani care vin sâmbata la cateheză.
Anul acesta s-a început, sub umbrela unei fundații de caritate, un proiect adresat copiilor din clasele I-III (cei de la clasele mai mari sunt în școală de la 7 până la 16 sau 17.30), care după ore vin la misiune pentru diferite activități în cadrul Clubului Copiilor care numară peste 70 de membri. Împreună cu doi educatori locali încercăm să le oferim copiilor o formare care să ajute mintea, trupul și sufletul prin orele de limbă (engleză și swahili), artă, sport, într-o formă mai plăcută și o apropiere mai prietenoasă. Vinerea e ziua competițiilor pe temele studiate de luni până joi, o zi de mare bucurie mai ales pentru faptul că cei buni primesc mici cadouri pe care apoi, bucuroși, le împart cu prietenii lor care nu au căștigat.
Pentru străinul călător deşertul va rămâne în amintire ca loc al mirajelor, al animalelor sălbatice şi a uscăciunii. Dar pentru cel care trăieşte sau a trăit aici, frumuseţea acestui loc o reprezintă aceste suflete nevionovate, acești oameni care știu să-ți spună un cuvând de încurajare, de simpatie atunci când dorul de cei dragi sau oboseala își spune cuvântul. O frumuseţe care a cucerit multe inimi, sunt oameni care au lăsat locurile natale pentru a se dedica lor, pentru a trăi cu ei, pentru a-i sluji în diferite forme, dând astfel mărturie despre iubirea lui Dumnezeu. Mă refer la cei care lucrează aici de zece, douăzeci, treizeci de ani, ca preoţi, medici şi asistenţi medicali, profesori, etc, iar o parte au ales să aştepte aici învierea de apoi. Ei sunt anonimi pentru această lume, dar au pus amprenta iubirii creştine în atâtea suflete de aici. Şi nu o dată mi-a fost dat să aud afirmaţii de genul „ce ar fi fost Gabra fără Biserica Catolică?”(marea majoritate a şcolilor de pe teritoriul lor au fost ridicate de misionarii catolici), „unde ar fi fost Kenya fără misionarii catolici?” Și asta pentru că misionarii noştri, mai mult decât cei din alte biserici, s-au dedicat educaţiei, îngrijirii medicale a celor bolnavi şi a celor cu dizabilităţi. Ei sunt mărturia vie a credinţei şi a ascultări îndemnurilor lui Cristos, Evanghelia vie care a ajuns şi aici. O muncă care nu ar fi fost posibilă dacă atâţia alţi creştini cu spirit misionar nu i-ar fi susţinut prin rugăciunile şi jertfele lor. Domnul Preamilostiv, care toate le știe, să răsplătească îmbelșugat toate aceste eforturi, multe anonime în ochii noștri, dar binecunoscute Lui.
Teodora Cojan (misionară laică în Misiunea din Maikona, Kenya)