Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului IV, că în anul pastoral voi merge ca şi misionar în Ecuador, probabil că aş fi zâmbit, iar apoi mi-aş fi vazut, liniştit, de lucrurile mele. Aşa aş fi făcut atunci, dar astăzi, ori de câte ori cineva îmi aminteşte de Ecuador sau aud o ştire despre această ţară, inima începe sa vibreze de emoţie şi de bucurie pentru că am fost acolo, am trăit printre ei, am crescut în credinţă cu ei. Da, am fost misionar pentru aproximativ 8 luni de zile în parohia Santa Lucia, aparţinând vicariatului de Daule. Aceasta se află în oraşul Santa Lucia, situat în provincia Guayas. Ceea ce la început părea o incertitudine, la sfârşitul anului IV s-a transformat în certitudine, iar acum după ce m-am întors la Seminar pentru a-mi continua studiile, e o trăire continuă cu ei pentru că sunt prezenţi în inima şi mintea mea.
Am plecat în misiunea din Ecuador, cu gândul că mă îndrept spre o ţară mult asemănătoare ţărilor din Africa, cu oameni lipsiţi din punct de vedere material, poate şi nemulţumiţi de viaţa lor. Oricum în acel moment, mintea mea se prezenta ca un adevărat glob de idei şi de imagini cu privire la locul unde va trebui să îmi desfăşor activitatea. În acelaşi timp îmi propusesem că voi da totul pentru ei, că îi voi converti la credinţă şi multe alte lucruri. Dar toate aceste idei şi gânduri s-au schimbat total după ce am făcut primul pas pe pământul ecuadorian. Aerul cald şi uscat mi-au scuturat „micile vise” şi după o scurtă problemă de respiraţie din cauza umidităţii ridicate, am început să privesc cu atenţie dar şi cu teamă spre locul ce avea să devină o casă vie în inima mea.
După o scurtă prezentare a parohiei de către părintele paroh Ioan (Nicu) Blaj, originar din satul Barticeşti, Neamţ, am început să mă implic în unele activităţi ce erau în desfăşurare în cadrul parohiei. Trebuie să menţionez de la bun început că parohia Santa Lucia este formată din aproximativ o sută de sate, iar pentru toate aceste sate există doar părintele Ioan (Nicu). Dacă nu intervenea nici o problemă sau alte lucruri urgente ce nu suportau o amânare, reuşeam împreună cu părintele să ajungem în aceste sate o dată la 14 zile. Însă cînd părintele se ocupă de vizitarea satelor de unul singur, deoarece misionarul se întoarce acasa, timpul de vizitare al satelor este mult mai larg: între 2-3 luni. Această lipsă a protului din mijlcul oamenilor este un timp frunctificat de către protestanţi, care, prin întâlnirile lor frecvente, reuşesc să mai distrugă câte o comunitate.
După ce activităţile protocolare au fost îndeplinite, mi-am început misiunea în data de 05 noiembrie 2012, cu vizitarea comunităţii din satul Lo Malarga. Practic a fost vorba de o şcoală unde urma să celebrez Litugia Cuvântului în faţa copiilor care studiau acolo. Iniţial nici nu am ştiut că merg să celebrez Litugia Cuvântului în faţa unor copii şi îmi pregătisem o predică pentru adulţi. Când i-am vazut am început să tremur, dar apoi privindu-i în ochi am fost umplut de energie şi bucurie, pentru că ei nu aveau nevoie de un bun predicator, ci aveau nevoie de un „copil” ca şi ei. Şi, într-adevăr, am fost un copil pentru că împreună cu ei am redescoperit bucuria semnului Sfintei Cruci în viaţa creştinului. Am început în predicile mele cu importanţa crucii şi am continuat apoi cu multe alte teme, ce depindeau în mare parte de comunităţiile în care mă aflam, deoarece în fiecare zi celebram Liturgia Cuvîntului în 6 sate.
Vizitând zi de zi aceste comunităţi împreună cu asistentul pastoral, Guillermo Lugo, mi-am dat seama că eu sunt cel ajutat şi parcă rolurile se inversaseră: acea persoană care iniţial îşi propusese să înveţe, să convertească a fost contaminată de simplitatea, de bucuria şi de iubirea lor. Uneori eram aşa de fascinat de simplitatea lor că devenem „invidios” pe ei.
Sunt multe lucruri care m-au marcat în activitatea mea pastorală, dar mă voi opri la două puncte esenţiale şi anume: pe lângă simplitatea şi deschiderea lor, erau în stare să ofere totul pentru preotul care petrecea un timp cu ei. De multe ori datorită activităţilor în care eram implicat nu mai apucam să iau prânzul în parohie. La început mă gândeam că voi muri de foame până voi ajunge din nou acasă, dar mare mi-a fost surprinderea când în toate cele 6 sate pe care le vizitam mi se oferea ceva de mâncare: un mic dejun, un prânz, o cină, o coca-cola. Toate aceste lucruri pentru a răsplăti în vreun fel efortul meu pentru ei, dar şi pentru a petrece un moment în casa unuia dintre locuitori.
Şi pentru a înţelege mai bine această dăruire a lor, în rândurile ce urmează voi relata un eveniment ce m-a lăsat fără cuvinte. După ce am terminat de celebrat Liturgia Cuvântului în satul Habital Northe, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat:
Părinţele Emiliano, (în Ecuador toţi mi se adresau cu acest nume) v-am pregătit ceva de mâncare. A-ți vrea să luați masa cu familia mea?
Desigur, am răspuns eu fără a sta pe gânduri.
Doamna a continuat: dar ştiţi casa noastră este cam departe şi foarte sărăcăcioasă.
Nu este nici o problemă. Îmi va face o deosebită plăcere să fac o scurtă plimbare alături de familia dumneavoastră.
Prinzând curaj doamna mi-a facut o înştiinţare: dar ştiti noi nu avem scaune şi va trebui să mâncaţi pe un sac de orez; apoi nu avem farfurii noi, iar lingurile sunt cu adevărat foarte vechi.
Uimit de aceste înştiinţări am continuat drumul dorind şi mai mult să iau prâanzul cu ei. Odată intrat în casa lor nu pot descrie în cuvinte bucurie pe care am produs-o acestei familii. A fost ceva unic atât pentru mine dar şi pentru ei.
Un alt lucru care m-a marcat, este necesitatea preoţilor în acest larg câmp de misiune. Chiar dacă valorile religioase şi ale vieţii sunt cu mult diferite de cele pe care le întâlnim în ţara noastră, cu un număr suficient de preoţi s-ar reuşi întărirea în credinţă a acestor oameni. Nimic nu se compara cu sentimentul trist şi dureros pe care îl trăiam atunci când mergeam în anumite sate şi la locul unde eram obişnuit să celebrez Liturgia Cuvântului nu întâlneam pe nimeni. Adesea mă simţeam vinovat că nu am ajuns mai des în aceste comunităţi şi în lipsa mea sau a părintelui Ioan (Nicu), protestanţii mai divizaseră o comunitate. Dacă a fost să mă lupt cu ceva în Ecuador, aceasta nu a fost o boală, sau cu sărăcia, sau cu foamea, dar m-am luptat ca oamenii să-şi păstreze credinţa, să o mărturisească şi să o trăiască indiferent de locul unde s-are afla: pe câmp, la servici, pe stradă sau la un moment de destindere.
Într-adevăr, misiunea din parohia Santa Lucia- Ecuador, a fost un vis pentru că a fost dorinţa mea ca într-o zi să merg în misiune, a fost de vis pentru ca am trăit în mijlocul unor oameni excepţionali. A fost un vis ce s-a transformat în realitate odată cu primii paşi făcuţi pe pământul ecuadorian, o realitate extrem de dură uneori, dar în cadrul acestei realităţi tot ce a contat a fost prezenţa mea vie în mijlocul lor. Şi dacă visul s-a transformat în realitate, realitatea a adus speranţa pentru ei că într-o zi vor avea bucuria de a avea „un fiu” preot, şi speranţa pentru mine că într-o zi mă voi întoarce în mijlocul lor şi voi da totul pentru ei ca PREOT.
Emilian Jitaru, misionar Santa Lucia – Ecuador