Era pe 29 septembrie 2003, în plină criză politică şi militară în Coasta de Fildeş. Tocmai fusese spartă o filială Băncii Comunităţii Statelor din Africa de Vest (BCEAO) din Buake, al doilea oraş ca mărime al acestei ţări.

     În această zi trebuia să sosească, spre seara, din Italia, pr. Michele Stevanato, iar eu am plecat din Buake spre Abidjan la aeroport, de unde urma să-l iau. În drum trebuia să mă opresc la Djebonua pentru a celebra Sf. Liturghie. După ce trecusem de barajele rebelilor de la ieşirea din Buake, am ajuns la intrarea în Djebonua unde era un baraj păzit doar de trei tineri rebeli. Mă cunoşteau pentru că treceam de multe ori pe acolo.

     În acea zi însă, şefii lor nu erau prezenţi la post. Au profitat astfel si au făcut exces de zel. M-au controlat şi apoi am plecat spre capela unde urma să celebrez, la aproximativ 5 sau 6 sute de metri mai încolo.

     Am ajuns la capela unde credincioşii mă aşteptau deja si am început Sf. Liturghie. Abia am ajuns la ritul penitenţial că deodată au răsunat focuri de armă automată exact la intrarea în capelă. S-a făcut o linişte de mormânt şi un tânăr a venit să-mi şoptească la ureche faptul că erau afară doi rebeli care-mi cereau să ies imediat. I-am spus că nu se poate şi să aştepte să termin slujba. Degeaba, au continuat să tragă şi să strige că dacă nu ies, vor trage la întâmplare în capelă. Liniştea aceea teribilă s-a frânt deodată când un copil a început să plângă. Auzind ameninţarea lor şi ştiind de ce-ar putea fi în stare, am ieşit de la altar, aşa îmbrăcat pentru slujbă cum eram, şi m-am suit în maşină spunându-le celor doi rebeli că voi merge fără nici o problemă la post. Ei ar fi dorit să urce cu mine în maşină, dar am refuzat. La post m-au controlat din nou şi nu au găsit nimic. Între timp credincioşii au ieşit din capelă şi au pornit spre noi cu intenţia – am aflat după aceea – de a interveni şi a mă “elibera”. Văzându-i, tinerii rebeli m-au lăsat pe mine şi, trăgând în aer, s-au îndreptat spre mulţimea ce înainta ameninţătoare. Au trasat o linie pe drum şi au spus ca dacă o vor trece, ei vor trage. Focurile de armă de dinainte au atras însă atenţia unui sef dintr-un alt post ce s-a grăbit să vină să verifice. Dumirindu-se asupra celor întâmplate, mi-a cerut să vin şi împreună să potolim mulţimea care se agita deja prea mult. Totul s-a liniştit imediat, acest sef şi-a cerut scuze în numele celor trei tineri rebeli, spunându-mi că de fapt lipsa şefilor, consumul de marijuana şi, aş adăuga eu, posesia unei arme a dus la aceasta nefericită întâmplare.

     Într-o asemenea situaţie – tânăr fără experienţă, cu o armă de război în mână şi cu fumul marijuanei la cap – ispita este extraordinară: îţi vine să experimentezi puterea pe care crezi ca o deţii cu orice preţ şi asupra oricui. Puterea însă, pe care ti-o oferă această lume uneori poate fi atât de distrugătoare încât chiar şi tu îi poţi deveni victimă. Isus a ştiut să evite această ispită care este şi azi actuală.

     Se apropia cu paşi repezi ziua cea mare a Botezului. Pregătiri deosebite nu erau de făcut, dar, conform programului pe care ni l-am propus, trebuia să facem o zi de reculegere înainte de acea zi. Şi tocmai această zi de reculegere părea să dea culoare evenimentului.

     Biserica din Kondukro fremăta parcă datorită prezenţei celor aproape patruzeci de catecumeni, ce tocmai sosiseră pe jos fiecare din satul său, şi care şuşoteau cu privire la ce şi cum se va desfăşura această zi. Toţi erau curioşi să afle mai ales programul.

     După rugăciunea de debut, primul lucru pe care l-am spus a fost ca din acel moment trebuiau să păstreze linişte deplină până la amiază. Au înţeles atât de bine acest lucru, încât am rămas uimit: nici măcar nu au pus vreo întrebare cu privire la acest lucru. Efectiv am avut parte de o linişte deplină până la sfârşit. Programul era simplu: trei meditaţii biblice legate între ele de momente de reflexie particulară şi de momente de rugăciune – Sf. Rozariu.

     Totul a decurs cât se poate de frumos până în momentul în care le-am spus că Botezul impune o schimbare totală şi că a fi creştin înseamnă a intra în noua şi marea familie a lui Dumnezeu. Că cel care este botezat va fi privit cu suspiciune şi că oamenii vor voi să observe direct în viaţa lor schimbarea pe care a realizat-o Botezul în ei. Iar atunci când vor observa ceva în neregulă vor auzi din gura lor reproşuri şi vor pune sub semnul întrebării noua lor identitate. Iată de ce le-am spus că din acel moment, când vor fi devenit copii ai lui Dumnezeu, vor trebui să renunţe la tot ceea ce însemna pentru ei credinţa păgână: dacă cineva avea asupra sa vreo amuletă sau vreun idol, să-l aducă în faţă şi la toate acestea le vom da foc. Am observat cum parcă le îngheţase sângele în vine şi nici unul nu mai mişca. Parcă nici nu mai respirau. Am lansat o a doua oară apelul, dar nimeni nu s-a clintit. Pe de o parte mi-am dat seama că atinsesem exact punctul care trebuia şi că aveam în faţa mea totuşi oameni hotărâţi care ştiau bine ce vor şi la ce se angajau.

     Acest moment însă l-am simţit ca pe o transformare a fiecăruia dintre ei şi încet, încet, în sufletele lor se aşternea o noua realitate: Duhul Sfânt. Erau cu toţii negri, dar totuşi nu mi-a fost greu să observ o noua lumină ce le strălucea pe feţe şi în priviri.

     Frederic a venit să mă viziteze. Stând împreună pe terasa casei, am observat un grup de oameni ce cobora spre satul vechi. Mai văzusem asemenea grupuri şi în zilele trecute, dar acum mi-am permis să-l întreb despre ce este vorba. Mi-a spus că pe seful de canton (sau trib) îl dureau picioarele.

     Continuând pe aceeaşi notă (dând impresia că nu ştiu la ce se referea), am întrebat de când îl dor picioarele. Mi-a spus că sunt câteva zile. Ne-am despărţit apoi amical, el întorcându-se la Kondukro, satul unde locuia.

     Tradiţia baule spune că atunci când un asemenea şef moare, nu se spune că a murit, dar că-l dor picioarele şi nu poate fi înmormântat fără o jertfă umană. De fiecare dată s-a observat lipsa unei persoane, dar nimeni nu a făcut caz pentru că toţi ştiau despre ce este vorba. Dacă cei ce trebuiau să îl însoţească pe şef pe lumea cealaltă erau deja morţi, atunci ei trebuiau înlocuiţi, şi-şi făcuseră un obicei să-i aleagă pe cei străini (nu neapărat albi).

     Va daţi seama că o perioadă, până ce am aflat că şeful fusese înmormântat, mi-am cam redus deplasările pe care le făceam de obicei singur pe motocicletă. Nu de alta, dar nu voiam să le ofer ceea ce aveau nevoie. Până într-o zi în care mi-a parvenit o veste îngrozitoare: pe unul din drumurile din savană ce ducea spre satul Plango, au găsit trupul unui om care fusese decapitat. Era vorba de un imigrant din Burkina Fasso. Cei în drept au spus că a fost vorba de o răfuială între două familii, dar mai toată lumea a făcut legătura cu înmormântarea sefului de canton. Niciodată nu se va şti adevărul căci este un subiect tabu. Oare acel om merita o asemenea soartă?

     Nimeni nu poate şti ce i se poate întâmpla, mai ales într-o asemenea suită de împrejurări. A fi pregătit la orice contează mult. Cu cât mai bine eşti pregătit, cu atât mai mult poţi sta departe de o asemenea situaţie, iar întâlnirea ta cu Judecătorul ar putea suferi o amânare.

     Era o dimineaţă frumoasă ce anunţa o zi splendidă. Mă gândeam să mai pun ceva ordine printre lucrurile din casă şi să verific programul săptămânii, mai ales că era luni.

     Pe la ora nouă aud o maşină ce-şi opreşte motorul exact în faţa porţii mele. Privesc spre poarta ca să văd cine va intra. Este sora Antoneta din Congregaţia Doctrina Credinţei. Ştiam despre aceste surori că aveau în gestiune o şcoală de fete la Beumi. Ne salutăm şi sora trece direct la subiect: în satul Usukro una din învăţătoarele ce au lucrat în şcoala lor trage să moară şi dacă pot să merg să o îngrijesc. I-am spus să-mi acorde zece minute şi voi pleca, iar ea să meargă înainte.

     Am ajuns la Usukro pe o cărăruie retrasă şi m-am îndreptat spre casa unde, alături, am văzut oprita maşina sorei. Am intrat în acea căsuţă modestă, unde deodată te lovea un miros greu, înecăcios ce provenea din camera unde se afla bolnava. Când am văzut-o nu-mi venea să cred: o tânără femeie, poate abia trecută de treizeci de ani, zăcea pe jos şi din când în când scotea nişte gemete. M-am aplecat, şi în lumina unei ferestruici înguste, am remarcat cu oroare plăgile de la care venea acel miros. Nu mai putea vorbi, aşa ca am procedat ca de obicei în aceste cazuri. Cauza bolii nimeni nu mi-a spus-o, dar nu era greu să-ţi dai seama ca era vorba de sida. A doua zi de dimineaţă am aflat că murise.

     Obiceiul la aceşti oameni este ca fiecare sa fie înmormântat în satul său natal, dar dacă de mult timp nu ai mai dat pe acolo, vă închipuiţi cam cum te vor primi, chiar dacă te afli într-o situaţie disperată. Cam astfel s-a întâmplat şi cu această femeie. La început cu toţii au primit-o cu îngăduinţă, dar imediat au început să-i reproşeze anumite lucruri pe care oricum niciodată nu le-ar mai fi putut îndrepta. Situaţia s-a răsturnat în aşa fel încât, deşi colegii ei au dorit să-i asigure o înmormântare demnă şi au sosit în sat în ziua stabilită, familia o îngropase deja la revărsatul zorilor. A fost o lovitură pentru toţi cei care o cunoscuseră. Acest gest era cu siguranţă o răzbunare la adresa acestei femei, dar cei ce suportau consecinţele erau alţii.

     Ce bine este când toţi ai tăi te primesc cu braţele deschise şi nu iau în considerare lipsurile pe care poate le ai! Şi cât de dureros este atunci când ai nevoie de mângâiere şi de ajutor şi toţi se ridică împotriva ta. Adesea suntem nevoiţi să ne aflăm fie în postura Tatălui iertător, fie în aceea de fiu mare sau fiu mic si risipitor…