Marturia din Coasta de Fildes a parintelui Valerian Dumea, plecat ca misionar în 1989. De nenumarate ori m-am întrebat: Ce sens ar avea pentru mine sa ramân câtiva ani departe de locul în care m-am nascut, am crescut si pe care l-am iubit?
Sa fiu strain într-un pamânt în care am învatat sa rabd cu bucurie si sa-l simt ca pe al meu, în mijlocul persoanelor a caror seninatate deseori m-a edificat? Mai ales, ce sens a avut sa încep munca într-o Africa care pare sa te zdrobeasca prin numarul mare al populatiei si complexitatea problemelor sale, datorate în mare parte raporturilor înca feudale si de exploatare?
Întrebarea mi se prezinta mereu încarcata de greutate. Si apoi, cine dintre misionari poate spune ca nu a trecut printr-o neliniste datorata faptului ca face parte dintr-un ambient care nu se schimba, dintr-un sistem care oprima fara sa vada semne de speranta?
În momentele de confruntare, suntem invitati si trimisi sa descifram semnele prezentei si actiunii Duhului în viata de zi cu zi, sa contemplam marele mister care se desfasoara sub ochii nostri, din care facem parte si din care întreaga realitate – a lumii si a mea – prinde semnificatie. Avem datoria de a asculta cu bucurie glasul Duhului, pentru onoarea care ne-o face si harul pe care ni-l da, fiind un izvor inepuizabil de energie pentru a fi martorii sai pâna la marginile lumii.
Într-un climat de schimb de daruri si de colaborare nu vrem sa-i lipsim pe ceilalti de dreptul de a cunoaste izvorul mântuirii, aratând cu iubire o privire dulce si hotarâta pe care noi, la rândul nostru, am simtit-o asezându-se deasupra noastra, facându-se ecou la cuvintele care ne-au fermecat: “Sus, vino si tu!”. Iubire care arde, sper, înca în inima multor tineri… care poate asteapta doar un mic impuls pentru a deveni si ei misionari. Caci misiunea înseamna a lucra pentru altii si a sti ca ceilalti nu sunt doar vecinii casei din localitatile noastre, dar toti oamenii lumii. E un “da” spus unei aventuri, dar în acelasi timp misionarul nu e un erou, ci este un om, un crestin, un laic sau un preot care pur si simplu a avut încredere în Cristos si l-a urmat.
Luna octombrie din orice an e pentru mine o verificare a bucuriei cu care îl urmez pe Domnul, a puterii pe care mi-a oferit-o pentru a merge în aceeasi directie cu el si, ca atare, “cu cât s-a dilatat inima mea, cât de mult a devenit capabila sa împartaseasca împreuna patima lui Cristos”.
Succese… înfrângeri…? Daca succesele si înfrângerile sunt privite prin optica omeneasca, persoana noastra traieste cotele înalte sau joase ale vietii. Daca toate acestea sunt privite prin optica lui Cristos, ramânem mereu persoane libere.
Pr. Valerian Dumea