Meniul paginilor
 
 
 
 
 

Postat By pe May 22, 2001 in Kenya | 0 comentarii

Jurnal kenyan

          A fi misionar înseamna, dincolo de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, o imensa sursa de îmbogatire interioara printr-o experienta traita care are, adesea, doua parti distincte, complementare una alteia, izvorând una dintr-alta în mod necesar: partea lui a vedea si a trai si partea lui a scrie.

     Fixarea si împartasirea bogatiei de simtire si a experientei misionare în cuvinte este singura forma de conversare a emotiei traite; este un dar de suflet oferit celorlalti, care, macar prin lectura si imaginatie, sa cunoasca, sa doreasca si sa încerce, acolo unde sunt, sa fie ei însisi misionari. O parte din gândurile, framântarile si experientele personale, fragmente din jurnalul personal, încearca sa ni le împartaseasca parintele Pavel Chelaru; este istoria însasi a unei misiuni cu suisurile si coborâsurile ei, cu misterul si frumusetea ei.

     Am pus piciorul în Africa pe 27 noiembrie 1999 la ora 21.15, ora Kenyei, dupa opt ore de zbor cu un Boeing 767, apartinând Companiei Air France, parcurgând distanta de aproximativ 6.000 km între Paris si Nairobi. Era noapte, sfârsitul unei zile de vara africana. Apusul de soare l-am admirat de la altitudinea de 10.100 m, traversând pustiul Sahara.

     Ma grabeam sa parasesc nava în asteptarea unei guri de aer proaspat, dar aveam sa ma însel, pentru ca în atmosfera mai domnea ceva din zapuseala zilei care vazuse asfintitul soarelui deja cu doua ore si ceva în urma. Voiam sa sarut pamântul african înainte de a-l stropi cu sudoarea muncii de apostolat, dar m-am oprit la timp, înainte de a schita vreun gest care ar fi putut fi suspect pentru ochii soldatilor înarmati pe care îi întâlneam din loc în loc. M-am multumit sa-i strâng puternic mâna colegului meu, pr. Eugen si sa-i spun: “Suntem în Kenya! Cu Dumnezeu, înainte!”

     Pamânt african! Pamânt de vis! Sfântul Augustin a vazut lumina zilei în tine! Atâtia misionari au vazut viata de dupa viata în tine! Cine sunt eu? Ce caut eu aici? Coridoarele aeroportului, suficient de generoase, îmi conduceau pasii meditativi spre iesire.Voci galagioase îmi întrerup cu brutalitate meditatia. Ma simt stânjenit de galagiosi, dar nu si de bucuria lor. Ben venuti! Bratele fratesti, care ma strângeau la piept, rând pe rând, îmi raspundeau succesiv la întrebarile pe care mi le puneam.Pierdusem din vedere pâna si bagajele. Ce mai contau niste lucruri?! Gasisem între timp niste inimi, niste frati care ma asteptau cu bucurie si nerabdare. Stiam acum cine sunt; mi-au spus-o ei: “Esti unul dintre noi!” Stiam acum si ce caut aici; tot ei mi-au spus: “Vei lucra cu noi! Vei face ce facem noi!” Înghesuiti în microbuz, printre bagaje, strabateam strazile întunecoase, dar primitoare în felul lor, ale orasului Nairobi, îndreptându-ne spre Karen, un cartier marginas înspre sud-vest. Între timp, eu îmi continuam meditatia. Câte alte întrebari nu bateau la poarta mintii si a inimii mele în asteptarea unui raspuns. Stiam ca datoria mea este sa nu ma grabesc, sa nu fortez mâna aceluia în care cu totii traim, ne miscam si suntem. De aceea, am preferat, înca de la început, sa îmbratisez conditia unui vas gol ce se cere umplut, deschizându-mi ochii si urechile, mai putin gura, pentru ca, asemenea Mariei, sa pot medita în inima mea la tot ceea ce vedeam si auzeam în jurul meu.

     Ajuns la Karen, nu am beneficiat doar de ospitalitatea surorilor care ne-au gazduit peste noapte, dar si de darul lui Dumnezeu, care m-a facut sa înteleg ca, în misiunea lor, preotii nu sunt singuri. Surorile fac front comun cu preotii în munca de apostolat, sustinându-i prin serviciile lor si muncind efectiv la formarea sufletelor consacrate, la evanghelizarea copiilor si a tinerilor în mod deosebit si, totodata, prestând diferite servicii sociale în scoli, spitale, gradinite si dispensare.

     Dimineata urmatoare aveam sa vad lumina zilei din Kenya, în sunetele unui concert de pasarele, care îmi cântau la geam, întelese parca toate între ele pentru a-mi spune ca ziua buna se cunoaste de dimineata. Soarele îmi zâmbea prin fereastra voind cumva sa-mi aminteasca, daca mai era cazul, ca azi e sarbatoare, ziua Domnului.

***

     Între saluturile grabite de dimineata si cafeaua pe care am servit-o în picioare am putut distinge mai bine chipurile preotilor si surorilor care m-au primit cu atâta caldura în seara precedenta.Cum nu era vreme de pierdut, am urcat în masini si pe-aici ti-e drumul, adica prin gradina botanica si, de ce nu, prin parcul zoologic prin care îi este dat sa treaca oricarui calator care strabate drumul ce duce de la Nairobi spre nord, catre Nyahururu. Ici-colo mi-era dat sa vad grupuri de oameni, îndeosebi femei si copii, care se îndreptau spre biserica. Mi se pareau destul de bine îmbracati, oricum, mult mai bine decât ma asteptam. Dupa o buna bucata de drum, nu era de mirare, daca, în loc de oameni, mi-era dat sa vad maimute traversând strada sau hârjonindu-se pe marginea santului ca pentru a face înviorarea de dimineata.Dupa vreo doua ore de mers parasim soseaua principala ce ducea spre Nakuru si o luam la dreapta spre Nyahururu.

     Catre noua intram în oras, o localitate în care casele pareau mai rasarite, afisele publicitare mai de “Doamne-ajuta”, ici-colo câte o banca sau un hotel, dar de-o parte si de alta a strazii puzderie de lume umblând de la o taraba la alta sa-si cumpere cele necesare. La biserica forfota mare. În biserica sfânta Liturghie era pe sfârsite, în timp ce afara lumea se aduna pentru Liturghia ce avea sa urmeze. Biserica rasuna de cântecele africane, pe când afara fetite îmbracate în uniforme specifice portului local faceau repetitie pentru Liturghia ce urma sa aiba loc.Nu era cazul s-o spun atunci, dar recunosc acum ca am fost luat prin surprindere. N-a fost nimeni sa-mi spuna ca veti gasi asa sau asa. Am intrat pur si simplu în realitatea vietii africane care îsi desfasura cursul normal, fara sa se arate stingherita de prezenta noastra câtusi de putin. Simteam ca ma aflu într-o lume cu o traire total diferita de a mea, dar stiam foarte bine ca nu trebuie sa ma arat surprins de acest lucru pentru a reusi perfect operatia de a-mi face proprie cultura, traditiile si obiceiurile lor.

     Liturghia pe care am celebrat-o împreuna cu pr. Eugen la o universitate de stat dintr-o localitate învecinata m-a facut pentru prima data sa înteleg practic cum traiesc africanii relatia lor cu Dumnezeu în biserica. Cântul si dansul este pentru african o expresie nemijlocita a trairii lor interioare, asa cum este cuvântul expresia nemijlocita a gândirii omului. Ele fac parte esentiala din fiinta, si a-i lipsi de ele înseamna a le lua respiratia.Se lasa seara.

     Câte am adunat peste zi?! Ma simt sarac si bogat în acelasi timp. Peste bogatia si saracia mea se asterne somnul linistitor. La câte întrebari am, raspunsurile sunt mult prea putine. Trebuie sa-mi deschid si mai mult inima, mai am de vazut si auzit atâtea si, mai ales, mai am de învatat asa de mult!Corul de pasarele îsi face datoria sa-mi dea desteptarea, nici mai degraba, nici mai târziu de ora 6, anuntându-mi în limba numai de ele stiuta ca aveam în fata o saptamâna pe cât de grea, pe atât de frumoasa.

***

     Împreuna cu directorii centrelor misionare din Padova si Iasi, don Ruggero si, respectiv, parintele Benone, am facut o trecere în revista a tuturor parohiilor unde îsi desfasoara activitatea preotii misionari din Padova. Peste tot am gasit santiere în lucru, preoti suflecati la treaba, prietenosi si deschisi de parca ne cunosteam de-o viata. Am vazut mâini batatorite, fete batute de soare si obraji brazdati de sudoare, dar am vazut si ochi stralucind de bucurie si inimi în care salasluiau pacea si linistea, semnul constiintei datoriei împlinite. Auzindu-i descriind istoria locului si obiceiurile bastinasilor într-o italiana în care era musai sa se amestece si cuvinte din limbajul localnicilor, gândul îmi era purtat departe într-o cu totul alta lume decât aceea pe care o aveam acum în fata ochilor, în care în locul bisericii care se înalta mareata nu era decât o coasta de deal, plina de balarii, în locul atelierului de tâmplarie era un tapsan pe care pasteau în voie vitele. Si cine stie ce-o mai fi fost în locul pe care acum se întinde întregul complex parohial format din casa preotului, casa surorilor, casa comunitatii, magazia, garajul, ca sa nu mai spun de curtea si gradina de legume asa de bine si frumos administrate.În mine clocoteau tot felul de întrebari pe care cu atâta efort ma straduiam sa nu le exteriorizez. Ma multumeam sa admir, sa apreciez si sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce providenta sa a realizat prin mesagerii sai. Când nu reuseam sa ma multumesc cu atât, faceam imprudenta sa întreb câte ceva si, de fiecare data, îmi dadeam seama ca era mai bine sa tac.

     Oamenii pe care îi aveam în fata, atât preoti si surori cât si credinciosi, erau oameni de credinta si era suficient ca în fata lor sa-ti scoti palaria si sa te înclini în semn de respect, recunoscând ceea ce ei nu încetau sa repete, ca ei nu sunt decât niste umile instrumente care nu au opus rezistenta Mesterului divin atunci când el a vrut sa se foloseasca de ei.Am avut ocazia sa vizitez si un preot apartinând Diecezei de Venetia care este încorporat Diecezei de Padova si lucreaza împreuna cu misionarii padovani. Parintele Giovanni lucreaza în punctul nordic cel mai îndepartat de Nyahururu, centrul misiunii padovane din Kenya. Aici natura este mai degraba un dusman decât un aliat al omului. Este multa uscaciune din care cauza animalele, singura avutie a oamenilor pe lânga o bucata de pamânt, sunt puse în pericol de moarte, neavând apa si pasunea necesara supravietuirii pe tot parcursul anului. În plus, animalele salbatice, cel putin din când în când, parasesc padurile si vin în cautare de hrana în sate. Nu au nici o sfiala sa atace animalele de pe lânga casa omului sau sa rastoarne magaziile în care elefantul simte miros de grâne puse la pastrare. Si lucrul acesta ar mai fi de înteles, dar, uneori, se întâmpla lucruri care te fac sa crezi ca omul a devenit ca fiara, atunci când bande de hoti vin si pradeaza diferite case, ajungând chiar sa asasineze lume nevinovata care nu are sa le ofere altceva decât saracia lucie în care traiesc.Asemenea tragedii, din pacate, nu le consemneaza decât preotul în registrul mortilor. Statul, care nu ajunge sa-si bata capul cu înregistrarea noilor nascuti, cu atât mai mult nu se intereseaza de cei care mor. Ziarele sau televiziunea si radioul nu-si pot permite sa rezerve spatiu pentru consemnarea sau publicizarea unor asemenea evenimente. Politia si justitia ramân pasive la asemenea cazuri, neclintindu-se macar sa-si plece urechea ca la un zvon.

     Singurul care nu doarme si nu poate ramâne insensibil este Cel de Sus, care vede ce se petrece în cer si pe pamânt. El vede deopotriva si pe cel care se lafaie în bogatii si lux, si pe Lazar cel sarac, care n-are cu ce-si duce zilele; el vede deopotriva si pe judecatorul nedrept si necredincios care nu se teme si nu-i pasa de nimeni si pe vaduva lipsita de ajutor si nedreptatita…

Lumina crestinului, iulie 2000

Pr. Pavel Chelaru

Posteaza un raspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *