Interviu cu seminaristul Aurelian Herciu, din anul V, care a desfăşurat anul pastoral în parohia „Notre Dame de l’Assomption”, Arhidieceza de Bouaké, Coasta de Fildeş.

     1. Cutoţii avem sădit în noi un spirit misionar, o dorinţă misionară  care se dezvoltă în fiecare în moduri şi măsuri diferite, în funcţie de Duhul Sfânt care împarte carismele sale după cum voieşte. Cum s-a dezvoltat în dumneavoastră vocaţia misionară şi dorinţa pentru o activitate misionară?

     Într-adevăr,  misiunea face parte din viaţa noastră. Biserica este din natura ei misionară, iar vestirea Evangheliei face parte din esenţa ei. Însă, fără Duhul Sfânt, activitatea misionară a Bisericii ar fi o operă doar umană.

     Cât mă priveşte, vocaţia misionară a început odată cu vocaţia la sfânta preoţie. Mai exact, prin clasa a IX-a, am auzit prima dată de misiune şi misionari. Atunci, pentru prima dată, la un cerc pastoral, am luat contact cu persoane care au fost în misiune. Nu ştiam, mai înainte, că sunt credincioşi, din aceeaşi dieceză cu mine, care au mers la alte popoare să-l vestească pe Cristos. Am privit cu admiraţie la ele, şi gândul mi-a rămas la acele locuri îndepărtate. Pot spune că sămânţa a fost sădită în acei ani.

     Peste ani, am întâlnit alţi preoţi care au fost în misiuni. Ei au ştiut să ne vorbească atât despre frumuseţea acestei vieţi printre cei care nu-l cunosc pe Cristos, cât şi despre greutăţile ei. Abia acum înţelegeam că e nevoie de vocaţie pentru a ajunge acolo, că nu poate merge oricine. Iar dorinţa mea a crescut până în ziua în care am spus  „Da!” propunerii superiorilor de a merge în misiune.

     2. Care  este aportul pe care îl aduc credincioşii laici din Coasta de Fildeş în vederea construirii unui edificiu spiritual, al cărui cap este Cristos?

     Marea „descoperire” făcută de mine în anul pastoral desfăşurat în Parohia Djebonoua,  Arhideiceza de Bouaké, Coasta de Fildeş, a fost aceasta: şi acolo există Biserica Catolică; şi ei sunt fiii lui Dumnezeu, iar el îi iubeşte la fel de mult ca pe fiecare dintre noi. Credeam că sunt mult diferiţi, dar aveam să constat contrariul.

Descoperirea încheiată, am început să „explorez” viaţa comunităţii locale. Viaţa liturgică şi sacramentele sunt aceleaşi. Poate mai vii şi mai dinamice decât la noi.

     Fiind o Biserică relativ tânără (Arhidieceza de Bouaké are 50 de ani de existenţă, deşi în sudul ţării misionarii au venit în secolul al XIX-lea), au multe grupuri şi asociaţii care să întărească credinţa şi unitatea Bisericii. Dintre acestea, ar fi: J.E.C. (Tinerii Studenţi Catolici), C.V.A.V. (Inimă Puternică – Suflet Puternic: asociaţia copiilor), C.E.B. (Comunitate Eclezială de Bază). Aceasta din urmă a fost o noutate pentru noi, deoarece noi nu avem o astfel de structură. Ea este o împărţire a comunităţii pe regiuni, unde se întâlnesc pentru rugăciune, LectioDivina, citirea şi aprofundarea diferitelor documente bisericeşti…

     Însă aportul lor major la construirea edificiului spiritual este credinţa, modul cum participă la viaţa liturgică. Credinţa lor este mare, pentru că mari sunt faptele lor. Liturghiile lor sunt adevărate „spectacole divine”, ceea ce Conciliul numeşte „participare activă”. Odată ce l-au cunoscut pe Dumnezeu, totul pentru ei este sacru. Acolo am văzut ce înseamnă „bucuria de a crede”, o credinţă exprimată cu toată fiinţa.

     3. Există acolo o luptă pentru formarea unor preoţi autohtoni? Dacă există, cum vi se pare modul lor de formare în comparaţie cu formarea de la noi, din Institut?

     Da, există mai multe „lupte” în Coasta de Fildeş, însă mă voi referi acum la cea a formării la preoţie.

     Preoţii autohtoni sunt mulţi, dar nu suficienţi pentru a răspunde cerinţelor pastorale locale. De exemplu, în Arhidieceza de Bouaké  sunt 55 de preoţi, care se îngrijesc de 20 de parohii, fiecare cu zeci de filiale.      Părintele Gabriel Cimpoeşu, parohul de Djebonoua, are 30 de filiale, iar alte 20 de sate urmează a fi evanghelizate. În sudul ţării preoţii sunt mai prezenţi decât în restul ţării, deoarece acolo sunt condiţii mai bune de viaţă. Tot acolo sunt şi Seminariile de teologie şi filozofie. De precizat, că cele două dimensiuni ale formării sunt separate, având Seminarii de teologie şi Seminarii de filozofie.

     În parohia „Adormirea Maicii Domnului”, din Djebonoua, sunt doi seminarişti, ambii la teologie. Aceasta arată că există o pastoraţie a vocaţiilor, care aduce roade.

     Formare pe care viitorii clerici o primesc în Seminar este adaptată vieţii de acolo, din misiune. Vorbind cu cei doi seminarişti, ne-au spus că programul este în mare acelaşi, timpul fiind împărţit între rugăciune, studiu, muncă si timp liber. Etapele de formare corespund şi ele: filozofie şi teologie. Şi ei primesc reverenda în anul trei, iar în ceilalţi ani de teologie, lectoratul şi acolitatul. Se pune, însă, mult accent pe pastoraţie. În fiecare vacanţă, fiecare seminarist merge o lună într-o parohie. Tot acest parcurs vocaţional nu este lipsit de peripeţii, cei drept, din cauza situaţiei politice. Ciriaque (seminaristul mai mare din parohie), ne spunea ce a trăit, pe viu, în timpul conflictelor din capitală, din primăvara trecută. Este inuman ce a văzut el acolo, sunt de nedescris situaţiile întâlnite de el. Şi, totuşi, a fost nevoit să stea în Seminar şi să suporte toate acele restricţii impuse.

     Condiţiilor politice instabile li se adaugă şi cultura locală. Tradiţia îi cere primului născut al familiei anumite obligaţii, pe care el trebuie să le respecte chiar şi preot fiind. Primul născut ia pe umerii săi creşterea celorlalţi fraţi mai mici, iar această regulă este pentru toate familiile. De multe ori, preoţii sunt împărţiţi între propria familie şi parohia încredinţată. Preoţilor li se spune, acolo, „părinte” (Mon Père), şi acesta nu este doar un apelativ.

     4. Care a fost activitatea principală în care v-aţi simţit cu adevărat un misionar?

     Chiar dacă împreună cu Laurenţiu, colegul meu, am desfăşurat multe activităţi, una a fost deosebită. Celebrarea Liturgiei Cuvântului m-a făcut să trăiesc cu adevărat perioada misionară. Dintre acestea, cea mai frumoasă a fost celebrarea din Vinerea Sfântă de anul trecut. Am experimentat atunci ce lucru măreţ e să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, cât de asemănători suntem în faţa crucii, şi cât de puternic este Dumnezeu. Aceasta din urmă, deoarece la Calea Crucii, toată muzica din sat s-a oprit. Bine-înţeles, catehetul a vorbit pentru aceasta, dar trecerea prin sat, la fiecare staţiune, a fost privită cu mare respect.

     Consider că şi numai pentru acest singur moment din Vinerea Sfântă s-a meritat să merg în misiune.

     5. Cât vă este acum de folos experienţa pe care aţi avut-o acolo?

     Experienţa trăită acolo o folosesc aici zilnic. De ce spun aceasta? Voi da un exemplu. Într-o zi mă întorceam de la cateheză, împreună cu catecumenii. Pe drum, o întâlnesc pe Leti, unul dintre copiii de la cateheză.  Mă apropii şi o salut, întrebându-o când poate să dea evaluarea, pe care ceilalţi au primit-o în acea zi. Atunci o văd că plânge. Iar un copil îmi spune: „Părinte, nu vorbi aşa, deoarece un alt copil nu a mai venit la cateheză, când i-a murit mama”. Am aflat că sora ei de un an tocmai murise. Când am auzit lucrul acesta, am lăsat deoparte cateheza şi am încercat să mă apropii de suferinţa ei. Atunci am învăţat „să mă fac una” cu cel din faţa mea. El este, în acel moment, cel mai important. Şi aceasta o fac şi azi.

     Apoi sunt lucrurile pastorale pe care le-am învăţat: fraternitatea de la întâlnirile decanale, dialogul care există între ei (fiecare întâlnire începea cu întrebarea noutăţilor), neutralitatea politică pe care trebuie să o aibă un preot, întrebările puse de cateheţi la întâlnirile de formare, colaborarea cu ajutorul primit (cele mai mult finanţări pe care le primesc ivorienii sunt parţiale, restul trebuind să vină de la ei), importanţa „ofrandei văduvei” (chiar şi Liturghiile cu cei mai puţini credincioşi aveau o colectă, deoarece ei voiau să-şi ofere contribuţia lor, oricât de mică), multa, multa răbdare pe care trebuie să o ai când lucrezi cu oamenii, şi, mai ales, încrederea pe care trebuie să le-o acorzi…

     Nu în ultimul rând, îmi foloseşte enorm de mult dorinţa lor de viaţă. Vitalitatea lor este extraordinară. Nicio viaţă nu este abandonată (a se vedea familiile ivoriene) şi o trăiesc cu o simplitate uluitoare. M-a fascinat mereu dansul lor şi mă întreb de unde au atâta bucurie. Cultura lor este una a vieţii, pur şi simplu.

     6. V-aţi mai întoarce? Sau, mai bine spus, ce v-ar face cel mai mult să vă întoarceţi în Coastă?

     Cred că aceasta este întrebarea principală, pe care o primim toţi cei care am fost în misiune. Este ca un fel confirmare, pentru cei care o adresează, că timpul petrecut acolo „s-a meritat”. Da, m-aş întoarce din toată inima acolo. De altfel, acolo, înainte de a pleca de la cineva trebuie să ceri permisiunea. Ea ţi se acordă doar pe jumătate, deoarece vei mai reveni. Sunt, oarecum, „obligat” să mă întorc. Dorinţa de a mă întoarce este „hrana” mea de fiecare zi.

     M-aş întoarce pentru a termina acea Vinere Sfântă şi a le vorbi de Înviere. Au nevoie de Dumnezeu. Să le vorbesc de Dumnezeu este singurul motiv pentru care m-aş întoarce la acei oameni minunaţi.

Mulţumim frumos!