Ca să ajungi în misiuni nu e suficient să ai, aşa cum spun unii – mai în glumă, mai în serios – atât chemare cât şi trimitere, dar trebuie să mai ai şi capacitatea de a te detaşa de cei dragi.
Printre greutăţile pe care le-am întâmpinat în pregătirea mea pentru misiuni, cred că problema aceasta a fost cea care mi-a dat cea mai mare bătaie de cap. Niciodată n-am putut crede până atunci cât de puternic e adevărul ce se ascunde în spatele zicalei: “Sângele apă nu se face”. Niciodată nu am apreciat ca până atunci libertatea interioară pe care a exprimat-o Cristos prin cuvintele: “Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei? Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri acela îmi este şi frate şi soră şi mamă” (Mt 12,48-50).
A pleca misionar înseamnă a te detaşa de cei dragi, fie că ei sunt persoane sau locuri; înseamnă a muri pentru toţi cei pe care i-ai cunoscut şi de care te-ai legat, pentru a te întâlni cu alte persoane, cu alte locuri şi a trăi cu ei şi pentru ei.
Am lăsat acasă atâţia ochi înlăcrimaţi, dar am găsit cu mult mai mulţi emoţionaţi. Am simţit atâtea inimi frânte la gândul despărţirii, în schimb am dat peste incomparabil mai multe inimi uscate de dorul aşteptării. Am auzit atâtea invitaţii, care mai de care mai ademenitoare, de a reveni asupra deciziei luate, de a reconsidera mai în profunzime lucrurile şi a renunţa la gândul de a merge în misiuni. Mi-a fost dat să aud chiar vorbe de reproş, cum că n-aş avea inimă şi că nu gândesc, dar peste toate acestea a învins ideea care prinsese rădăcini nu de mult în inima mea, aceea de a fi ceea ce eram deja din prima clipă a Botezului şi mai ales din momentul hirotonirii: misionar.
Pe cei pe care îi lăsasem acasă îi consolasem cu promisiunea că îi iau cu mine, că nu plec singur, ci cu toţi cei dragi. La drept vorbind, aşa am şi făcut, numai că acolo unde am ajuns am dat de alţi oameni, de alte locuri care în curând mi-au devenit dragi.
Grija constantă pe care o aveam era aceea de a nu izgoni din suflet pe cei dragi de acasă şi în acelaşi timp de a le face loc cu generozitate în inima mea noilor dragi din misiune. Am trăit atunci ceea ce legea chimiei spune: “Într-o reacţie chimică, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”.
N-aş da greş dacă aş afirma că în măsura în care te desprinzi de cei dragi de acasă, în aceeaşi măsură reuşeşti să te faci acceptat de cei din misiune, însă trebuie să mai adaug şi faptul că aceste cuvinte ale lui Isus, care a promis celui “ce va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29), m-au făcut să cred şi să aştept ca simpla lege a chimiei să fie depăşită prin generozitatea nicicând întrecută a lui Dumnezeu.
Cât de mângâietor şi încurajator nu-mi răsunau atunci cuvintele profetului care declară mai fericită femeia care nu are copii decât pe cea care are, întrucât Dumnezeu însuşi o binecuvântează copleşind-o cu mult mai mulţi! (cf. Is 54,1).
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ales printre atâţia alţi nevrednici care să tresară de bucurie la glasul chemării sale şi, călăuziţi de cuvântul său, să-şi ofere întreaga viaţă cauzei sale sfinte.
Pr. Pavel Chelaru