Experienţele care ne marchează viaţa nu sunt uşor de exprimat în cuvinte. Voi încerca totuşi să redau câteva crâmpeie din cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Povestea a început cu mult timp în urmă. Mă aflam la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, la Bucureşti. Într-o zi, ÎPS Ioan Robu, proaspăt întors din străinătate, unde întâlnise tineri laici misionari, ni s-a adresat, lansându-ne o provocare: “I-am văzut pe aceşti tineri, întorşi din Africa, cu chipurile strălucind de entuziasmul dăruirii… Voi credeţi că aţi putea dărui un timp din viaţa voastră lui Isus?”
Aceste cuvinte au avut un ecou profund în inima mea, mă gândisem deja, de multe ori, la cei mai săraci dintre săraci. Am depus o cerere pentru a pleca în Africa, ca misionar laic. Pe atunci, aici nu exista nici o structură care să se ocupe de latura misionară a Bisericii.
Nu m-am descurajat. Am avut bucuria de a-l cunoaşte pe pr. Benone Lucaci, animat de aceeaşi dorinţă de a pleca în misiuni. Prin el, am avut acces la unele materiale misionare. În perioada 1998-2000, Centrul Misionar Diecezan, coordonat pe atunci de pr. Benone Lucaci, a organizat primul curs de misiologie pentru laici. Am participat şi eu, descoperind lucruri noi despre ţările de misiune, tradiţiile, cultura şi credinţa popoarelor africane.
În martie 2001, am primit de la pr. Benone vestea că există posibilitatea de a pleca în misiune. Visul meu devenea realitate. Trebuia să învăţ limba oficială a ţării, pentru a putea vorbi cu ei, şi apoi trebuia să îi conving pe părinţi. Mama s-a lăsat cel mai greu convinsă, deşi era o persoană care s-a dăruit întreaga viaţă pentru a ne creşte şi educa în iubirea lui Dumnezeu. Dar eram mezina, părinţii erau în vârstă, le era teamă că nu ne vom mai revedea. În final, s-au lăsat convinşi. În octombrie, am plecat, încredinţându-i pe toţi cei dragi ocrotirii Domnului.
Experienţa misionară pentru noi, cele patru laice, a fost de doi ani, timp în care am trăit intens fiecare moment. Bucuria dăruirii a fost pe deplin răsplătită de Domnul, care ne-a permis să cunoaştem o lume mult diferită de a noastră, care are însă valorile, tradiţiile şi cultura sa. Recompensa am primit-o prin zâmbetul, privirea senină a atâtor adulţi, dar, mai ales, a copiilor aflaţi în suferinţă, care se abandonau voinţei divine.
Noi ne plângem adesea de lipsuri, şi totuşi sunt alţii care sunt lipsiţi de hrană, apă, acces la educaţie, dar care nu şi-au pierdut încrederea şi speranţa. Ei duc o viaţă simplă, însă sunt dispuşi să împartă unica farfurie de hrană cu străinul care le trece pragul. Nu o dată de la întoarcere, întrebată fiind “cum a fost?”, şi răspunzând “extraordinar!”, am întâlnit priviri contrariate.
Desigur, nu e vorba de frumuseţea unei călătorii într-o lume exotică, ci doar de acea mulţumire profundă de a fi trăit intens, bucurându-te de lucrurile simple şi simţind prezenţa aproape palpabilă a lui Dumnezeu în situaţiile limită. Când, cu mijloace rudimentare, reuşeşti să salvezi viaţa unui copil, nu poţi decât să recunoşti că Domnul e cel care a lucrat.
Din păcate, experienţa misionară a laicilor a început şi s-a terminat cu noi. De ce oare? Eu sunt convinsă că există mulţi tineri generoşi, entuziaşti, cu o credinţă puternic ancorată în Cristos, care ar găsi suficientă motivaţie de a trăi, pentru un timp, într-o ţară de misiune, oferind acest timp din viaţa lor lui Dumnezeu, punându-şi energia, inteligenţa şi curajul în slujirea fraţilor mai mici, căci Isus ne spune: “Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).
Monica Benedic