Am fost pe urmele misionarilor din nordul Kenyei – între 29 octombrie si 18 noiembrie 2002 împreuna cu Preasfintitul Aurel Perca si parintele Pavel Chelaru – si vreau sa va împartasesc impresiile avute. Pentru un copil, tata, mama si toti cei din jur, îi apar mari; despre cei ce sunt departe, are doar idei vagi. Dar când din înaltul cerului îi vine chemarea de a fi misionar, cei de departe – oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu – îi apar mari si trebuie luati în seama fiindca sunt capodoperele Creatorului. Dumnezeu descopera celui chemat maretia sufleteasca a pagânilor.

     Sunt negri, arsi de soare, dar le lipseste “Soarele care rasare din înaltime” (Lc 1,78). Misionarul – care si-a deschis inima pentru caritatea Duhului Sfânt (cf. Rom 5,5) – se daruieste slujirii lui Dumnezeu – “care locuieste în înaltul turn al credintei” – fara a tine seama de “asa-zisele probleme mari si importante” ale acestei lumi, ci le considera “jocuri de copii”. Prefera sa se joace cu copiii pagâni prin nisip, pentru a le face sufletele mari si stralucitoare ca stelele cerului. Toate nenorocirile pustiului, desertului, satanei, muntilor vulcanici etc. “nu-i sperie mai mult decât întepaturile unui tântar”.

     “Este atât de frumos – spunea un misionar – sa-i înveti pe acesti copii rugaciunea Tatal nostru si sa traiesti din fericirea lor când afla ca sus în cer este cineva care îi iubeste si-i va face fericiti pentru totdeauna.” Numai mergând aproape de misionari si de cei pe care îi evanghelizeaza poti experimenta maretia acestei chemari.Isus si-a ales ucenici pe care i-a trimis sa duca vestea cea buna la toata faptura (cf. Mt 28,19-20). De aici putem deduce ca orice preot devine apostol când îsi ia raspunderea ministerului sacerdotal, adica de a vesti evanghelia, de a celebra sfânta Liturghie, de a administra sfintele taine si de a conduce poporul lui Dumnezeu spre portul mântuirii. Si totusi cred ca unui misionar i se da o chemare mai mare decât unui preot, unui apostol.

     M-am întrebat de ce Isus nu l-a chemat si nu l-a ales pe Saul din Tars ca pe ceilalti ucenici, ci l-a facut vas ales printr-o chemare speciala pe drumul spre Damasc (cf. Fap 9,1-16). Din Saul a devenit Paul, cel mai mare misionar. Daca cei 12 apostoli si-au început misiunea lor cu fiii lui Israel, asemenea Învatatorului lor (cf. Mt 15,24) si apoi cu toata lumea, Saul este chemat “sa poarte numele meu – spune Domnul – înaintea pagânilor si a împaratilor si a fiilor lui Israel” (v. 15) si Domnul se angajeaza personal sa-i arate câte trebuie sa sufere pentru numele sau (v. 16). Când eram copil am citit mai multe relatari despre misiuni din colectiile: Micul misionar, Istorioare morale, Lumina crestinului, Viata etc., si în fantezia mea ma vedeam deja în padurile tropicale printre salbatici si canibali. Din fantezie se naste spiritul de aventura, caracteristic doar unui temperament coleric, dar nu-i suficient, ci trebuie sa vina chemarea din locuinta înaltului turn al credintei si sa fie bazata pe sfintenia vietii, cum îi spunea guvernatorul Festus sfântului Paul: “Paule, esti nebun! Învatatura ta cea multa te duce la sminteala” (Fap 26,24). Desi în fata lui Festus, sfântul Paul tagaduieste ca este nebun, fiindca spune “cuvintele adevarului si ale întelepciunii” (id. v. 25), totusi în fata corintenilor recunoaste ca pentru Cristos se comporta ca un nebun (cf. 2Cor 12,11).

     Am ajuns la concluzia ca acela care merge în misiune, numai dintr-un spirit de aventura, sfârseste în descurajare; acela care merge numai din spirit de sfintenie, se îmbolnaveste repede; numai acela are spirit de misionar care întelege chemarea în spirit de credinta, de aventura si de sfintenie, disponibil de a deveni nebun pentru Cristos.În mod obisnuit pe noi ne vedem mari, uneori chiar prea mari, fiindca ne privim de aproape si cu o mare doza de egoism. Pe cei de departe, pe pagânii din Kenya, de exemplu, îi vedem mici sau chiar deloc, fiindca sunt departe. Dar, mergând în mijlocul lor, ne putem da seama de maretia lor umana din dorinta dupa demnitate,dupa adevarata credinta, din generozitatea si iubirea cu care înconjoara pe toti cei veniti sa-i ia în seama.Lipsurile lor sunt mari, dar se arata fericiti fiindca se multumesc cu putin. Fac sarbatoare mare când pregatesc o singura mâncare aleasa: carne de oaie sau capra cu un pumn de orez; sunt dispusi sa primeasca un pumn de tabac – barbatii si chiar femeile – si câteva bomboane, copiii si femeile în vârsta. Îmbracamintea de fiecare zi este simpla, zdrentuita si decolorata, dar pentru zilele de sarbatoare scot îmbracamintea curata, deosebit de colorata – mai ales a femeilor – încât te miri cum poate fi într-un cort afumat atâta frumusete. Barbatii poarta mereu cu ei un toiag de pastor, nu numai ca pe un semn al autoritatii, ci si ca pe un mijloc de aparare.

     Femeile poarta – în majoritate – câte un prunc legat la spate, ca pe un semn al demnitatii lor de a da viata. Copiii sunt mai timizi, unii plâng si cauta sa se ascunda în casele lor traditionale, adica în corturile specifice fiecarui trib.În cort pregatesc mâncarea si se odihnesc noaptea. O coliba din care nu iese fum este considerata saraca, nu are ce pregati. În aceste colibe te invita, mai ales seful manyatei, la o cana de ceai specific kenyan, pregatit din plante si lapte de oaie, capra si chiar de camila. Îl gasesti placut, când nu este afumat. Umbla cu multa agilitate prin nisip, printre bolovani si stânci, desculti, cu slapi simpli sau cu sandale, dar cu mai putina teama decât umblam noi pe drumuri printre câinii vagabonzi, desi scorpionii, viperele si alte fiare salbatice pândesc la tot pasul. Parcurg distante deosebit de lungi, mergând chiar mai multe zile în sir pentru a gasi o sursa de apa unde sa-si adape turmele. Apa de ploaie este o adevarata mana cereasca. Ploua rar; în octombrie si noiembrie este sezonul ploilor mici, iar în iunie, iulie si august, sezonul ploilor mari. Acestor doua sezoane de multe ori le ramâne numai numele de anotimp ploios, fiindca ploua foarte putin sau deloc.

     Misionarii contribuie în mod deosebit, mai ales în timp de seceta, fiindca stiu sa-si faca rezerve de apa din care îi ajuta pe cei ajunsi la ananghie.Soarele nemilos da o lumina orbitoare si o caldura torida, care se pare ca le topeste si carnea de pe oase. N-am vazut persoane cu gabarit depasit, cu plus de kilograme, dar foarte multe aratau numai piele si oase. Desi negri la culoare, în mod obisnuit au dintii foarte sanatosi si albi, fiindca îsi întretin dantura cu un fel de pensula – nu periuta – facuta dintr-o ramura de copac cu multe fibre sub coaja. Mereu se scobesc în dinti, dar nu stiu de ce, fiindca nu manânca decât foarte rar carne, de câteva ori pe an, în rest, hrana obisnuita este ceaiul, laptele, sângele pe care îl sug direct din vena unui animal precum vaca, boul, camila etc.Este interesant faptul cum oamenii acestor locuri îsi stabilesc manyatele departe de oaze.

     Manyata este o grupare de case traditionale, cinci, zece si chiar cincisprezece corturi, ale unei familii mai mari, cuprinzând rudele cele mai apropiate, conduse de un sef, cel mai batrân. Clanul este format din mai multe manyate care se înrudesc. Tribul este format din mai multe clanuri care au aceeasi limba, aceleasi traditii si aceleasi interese.În acest peisaj pitoresc se afla o parohie – Maikona – în care îsi desfasoara activitatea misionara parintii nostri români: Eugen Blaj si Isidor Mârt.

Pr. Anton Danca