Mandatul misionar rămâne prima urgenţă creştină

          Biserica nu acţionează “pentru a extinde puterea ei sau pentru a afirma stăpânirea sa”, ci pentru “a-l duce tuturor pe Cristos” şi a fi “în slujba umanităţii”. Asta aminteşte Benedict al XVI-lea în mesajul pentru următoarea Zi Mondială a Misiunilor – care se celebrează duminică, 18 octombrie 2009 – reafirmând că pentru creştini vestirea evangheliei este o “angajare care nu poate fi omisă şi primară”.

          În această duminică, dedicată misiunilor, mă adresez înainte de toate vouă, fraţi în slujirea episcopală şi preoţească, şi apoi şi vouă, fraţi şi surori din întregul popor al lui Dumnezeu, pentru a îndemna pe fiecare să reanimeze în sine conştiinţa mandatului misionar al lui Cristos de a face “ucenici toate popoarele” (Mt 28,19), pe urmele sfântului Paul, apostolul neamurilor.

          “Naţiunile vor umbla în lumina lui” (Ap 21,24). De fapt, scopul misiunii Bisericii este de a lumina cu lumina evangheliei toate popoarele în drumul lor istoric spre Dumnezeu, pentru ca în el să aibă realizarea lor deplină şi împlinirea lor. Trebuie să simţim grija şi pasiunea de a lumina toate popoarele, cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii, pentru ca toţi să se adune în unica familie umană, sub paternitatea iubitoare a lui Dumnezeu.

          În această perspectivă, discipolii lui Cristos, răspândiţi în toată lumea, lucrează, se trudesc, gem sub greutatea suferinţelor şi-şi dăruiesc viaţa. Reafirm cu tărie ceea ce a fost spus de mai multe ori veneraţii mei predecesori: Biserica nu acţionează pentru a extinde puterea ei sau pentru a afirma stăpânirea sa, ci pentru a-l duce tuturor pe Cristos, mântuirea lumii. Noi nu cerem altceva decât să ne punem în slujba umanităţii, în special a celei mai suferinde şi marginalizate, deoarece credem că “angajarea de a vesti evanghelia oamenilor din timpul nostru… este, fără îndoială, o slujire adusă nu numai comunităţii creştine, ci şi întregii umanităţi” (Evangelii nuntiandi, 1), care “cunoaşte cuceriri minunate, dar se pare că a pierdut simţul realităţilor din urmă şi chiar al existenţei” (Redemptoris missio, 2).

     1. Toate popoarele chemate la mântuire

          Într-adevăr, întreaga omenire are vocaţia radicală de a se întoarce la izvorul său, care este Dumnezeu, singurul în care va găsi împlinirea sa finală prin restaurarea tuturor lucrurilor în Cristos. Dispersarea, multiplicitatea, conflictul, duşmănia vor fi împăciuite şi reconciliate cu învierea şi preamărirea lui Cristos, care atrage toate lucrurile la sine, le reînnoieşte, le face părtaşe de bucuria veşnică a lui Dumnezeu. Viitorul noii creaţii străluceşte deja în lumea noastră şi aprinde, chiar dacă printre contradicţii şi suferinţe, speranţa de viaţă nouă. Misiunea Bisericii este aceea de “a contagia” cu speranţă toate popoarele. Pentru aceasta Biserica cheamă, îndreptăţeşte, sfinţeşte şi trimite discipolii săi să vestească împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca toate naţiunile să devină poporul lui Dumnezeu. Numai în această misiune se înţelege şi se autentifică adevăratul drum istoric al umanităţii. Misiunea universală trebuie să devină o constantă fundamentală a vieţii Bisericii. Vestirea evangheliei trebuie să devină pentru noi, aşa cum a fost deja pentru apostolul Paul, angajare care nu se poate omite şi care este primară.

     2. Biserica peregrină

          Biserica Universală, fără graniţe şi fără frontiere, se simte responsabilă de vestirea evangheliei în faţa popoarelor întregi (cf. Evangelii nuntiandi, 53). Ea, germen de speranţă prin vocaţie, trebuie să continue slujirea lui Cristos adusă lumii. Misiunea şi slujirea ei nu sunt pe măsura necesităţilor materiale sau chiar spirituale care se epuizează în cadrul existenţei temporale, ci a unei mântuiri transcendente, care se realizează în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Evangelii nuntiandi, 27). Această împărăţie, deşi este în întregimea sa escatologică şi nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36), este şi în lumea aceasta şi în istoria ei forţă de dreptate, de pace, de adevărată libertate şi de respectare a demnităţii fiecărui om. Biserica tinde să transforme lumea cu proclamarea evangheliei iubirii, “care luminează mereu din nou o lume aflată în întuneric şi care ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona… şi în felul acesta să facem să intre lumina lui Dumnezeu în lume” (Deus caritas est, 39). La această misiune şi slujire, şi cu acest mesaj, îi chem să participe pe toţi membrii şi instituţiile Bisericii.

     3. Missio ad gentes

          De aceea, misiunea Bisericii este aceea de a chema toate popoarele la mântuirea realizată de Dumnezeu prin intermediul Fiului său întrupat. Prin urmare, este necesar să reînnoim angajarea de a vesti evanghelia, care este ferment de libertate şi de progres, de fraternitate, de unitate şi de pace (cf. Ad gentes, 8). Vreau “din nou să confirm că mandatul de a evangheliza toţi oamenii constituie misiunea esenţială a Bisericii” (Evangelii nuntiandi, 14), datorie şi misiune pe care schimbările vaste şi profunde ale societăţii actuale le fac şi mai urgente. Este în discuţie mântuirea veşnică a persoanelor, scopul şi împlinirea însăşi a istoriei umane şi a universului. Animaţi şi inspiraţi de apostolul neamurilor, trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu are un popor numeros în toate cetăţile străbătute şi de apostolii de astăzi (cf. Fap 18,10). De fapt, “promisiunea este pentru voi, pentru copii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fap 2,39).

          Biserica întreagă trebuie să se angajeze în missio ad gentes, până când suveranitatea mântuitoare a lui Cristos se va realiza pe deplin: “Acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse” (Ev 2,8).

     4. Chemaţi să evanghelizăm şi prin martiriu

          În această Zi dedicată misiunilor, amintesc în rugăciune pe cei care au făcut din viaţa lor o consacrare exclusivă muncii de evanghelizare. O menţiune deosebită este pentru acele Biserici locale, şi pentru acei misionari şi misionare care trebuie să mărturisească şi să răspândească împărăţia lui Dumnezeu în situaţii de persecuţie, cu forme de asuprire care merg de la discriminarea socială până la închisoare, la tortură şi la moarte. Nu sunt puţini aceia care actualmente sunt ucişi din cauza “numelui” său. Este încă de actualitate teribilă ceea ce scria veneratul meu predecesor, papa Ioan Paul al II-lea: “Memoria jubiliară ne-a deschis un scenariu surprinzător, arătându-ne timpul nostru în mod special bogat în mărturisitori, care, într-un mod sau altul, au ştiut să trăiască evanghelia în situaţii de ostilitate şi de persecuţie, deseori până la jertfa supremă a sângelui” (Novo millennio ineunte, 41).

          De fapt, participarea la misiunea lui Cristos marchează şi viaţa vestitorilor evangheliei, căreia îi este rezervat acelaşi destin al Învăţătorului lor. “Amintiţi-vă cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi” (In 15,20). Biserica este pe aceeaşi cale şi îndură aceeaşi soartă a lui Cristos, pentru că nu acţionează pe baza unei logici umane sau bazându-se pe motivele forţei, ci urmând calea crucii şi făcându-se, prin ascultare filială faţă de Tatăl, martoră şi însoţitoare de călătorie a acestei umanităţi.

          Bisericilor vechi precum şi celor întemeiate mai recent le amintesc faptul că sunt puse de Domnul ca sare a pământului şi lumină a lumii, chemate să-l răspândească pe Cristos, lumina neamurilor, până la marginile pământului. Missio ad gentes trebuie să constituie prioritatea din planurile lor pastorale.

          Către Operele Misionare Pontificale se îndreaptă mulţumirea şi încurajarea mea pentru munca indispensabilă, pe care o asigură tinerelor Biserici: de animare, de formare misionară şi de ajutor economic. Prin aceste instituţii pontificale se realizează în manieră minunată comuniunea dintre Biserici, cu schimbul de daruri, în grija reciprocă şi în proiectele misionare comune.

     5. Concluzie

          Impulsul misionar a fost mereu semn de vitalitate a Bisericilor noastre (cf. Redemptoris missio, 2). Totuşi este necesar să se reafirme că evanghelizarea este lucrare a Duhului şi că înainte de a fi acţiune este mărturie şi iradiere a luminii lui Cristos (cf. Redemptoris missio, 26) din partea Bisericii locale, care îi trimite pe misionarii şi misionarele sale pentru a merge dincolo de graniţele sale. De aceea, cer tuturor catolicilor să-l roage pe Duhul Sfânt ca să crească în Biserică pasiunea pentru misiunea de a răspândi împărăţia lui Dumnezeu şi de a-i susţine pe misionari, pe misionare şi comunităţile creştine angajate în prima linie în această misiune, uneori în ambiente ostile de persecuţie.

          În acelaşi timp, îi invit pe toţi să dea un semn credibil de comuniune între Biserici, cu un ajutor economic, în special în faza de criză pe care o străbate omenirea, pentru a pune tinerele Biserici locale în starea de a lumina neamurile cu evanghelia carităţii.

          Să ne conducă în acţiunea noastră misionară Fecioara Maria, steaua noii evanghelizări, care l-a dăruit lumii pe Cristos, pus ca lumină a neamurilor, pentru ca să ducă mântuirea “până la marginile pământului” (Fap 13,47).

Tuturor le trimit binecuvântarea mea.
Vatican, 29 iunie 2009