Casatoria este marcata de rascumpararea miresei cu o suma de bani, platita parintilor. Aici se cunosc patru forme de casatorie: traditionala, musulmana, hindu,si crestina. Statul le recunoaste pe toate patru. Primele doua admit poligamia, iar ultimele doua sunt monogamice. Pentru noi, casatoria traditionala constituie o mare sfidare. Tabuurile si obiceiurile sunt foarte complicate. Semnul unei asemenea casatorii este cumpararea miresei si consimtamântul parintilor.

     Când lucrurile se desfasoara normal, se economisesc multe suspiciuni asupra relelor care pot aparea într-o familie. În schimb, când nu se împlinesc cele doua conditii de mai sus, orice rau care se abate asupra familiei este considerat un blestem al parintilor si ca o pedeapsa a lui Dumnezeu. De pilda, în cazul în care mirele nu are bani sa o rascumpere, mireasa de multe ori fuge de acasa, ceea ce complica situatia. Daca nu are fii ( fiii sunt primul scop al familiei traditionale), sunt convinsi ca i-a ajuns blestemul parintilor. Aceasta forma de casatorie admite poligamia deoarece scopul principal nu este atât complementaritatea, cât procrearea, întrucât se trateaza de comunitati care se dedica fie la pastoritul animalelor, fie la muncile câmpului.

     Se întâlnesc si cazuri de sanatio in radice, atunci când, în general, femeia, solicita sa fie admisa la sacramente, deoarece sotul nu vrea sa se casatoreasca la biserica. Dupa o investigare proprie, daca se verifica într-adevar ca sotul, din motive anticatolice sau anticrestine, nu accepta casatoria, ea este admisa la sacramente, cu conditia ca sa fie prima lui sotie( daca este caz de poligamie). Casatoria nu are aici un caracter institutional destul de pronuntat. Cazurile de divort sunt minime si se întâmpla în general la orase, nu la sate. Datorita culturii de aici, pot spune ca exista un respect fata de cea mai veche institutie, de origine divina, a umanitatii.

***

     Persoanele care ajung la o vârsta avansata sunt putine. În general vârsta medie este cea de 40 de ani. Deoarece batrânetea este considerata o binecuvântare a lui Dumnezeu, batrânii sunt iubiti si respectati în familie s în comunitate. Este de neauzit ca un batrân sa fie îndepartat din familie Ramâne cu familia lui pâna la moartea naturala. Sunt considerati ca foarte întelepti si cunoscatori a multor mistere.

     Saracia fiind corolarul bolii, singura solutie în fata bolii ramâne resemnarea. . De exemplu, în cazul bolii sida, unicul tratament este pregatirea pentru moarte, chiar daca aceasta din urma nu este imediata. Costul tratamentului este atât de mare ca numai clasa de sus a societatii de aici poate sa îsi procure. Si asa si cu alte boli care în Europa au o solutie. Lipsa de organizatii si de asigurari sociale, atât private cât si statale, reduc la minimum posibilitate unui tratament adecvat facut unui bolnav. În plus spitalele nu ofera multe sperante. (aici este o mizerie de nedescris; uneori se pun câte doi bolnavi într-un pat si daca unul moare sâmbata noaptea, celalalt trebuie sa doarma cu mortul pâna luni dimineata pentru ca nimeni nu îl scoate de acolo. În plus, în camera frigorifica pentru morti, daca nu dai mita, nu-ti baga mortul în frigider, ti-l lasa noaptea pe podea, iar ca sa îti dea mortul de acolo de asemenea îti trebuie o suma de bani exorbitanta).

     Bolnavul nu sufera singur. În jurul lui este toata familia. Dar nu numai familia, ci si comunitatea. Poporul kenyan, fiind foarte religios si primind o e educatie solida de la misionari, nu întârzie sa cheme preotul sa spovedeasca pe bolnav, sa se roage pentru el si sa îi dea sacramentul bolnavilor. Atunci când preotul ajunge la bolnav, gaseste adesea bolnavi adunati într-o singura casa împreuna cu alti vecini. Se aduna si asteapta preotul, între timp se roaga si cânta foarte mult.

     Moartea nu este un motiv de disperare. Sunt ajutati în înfruntarea mortii de mentalitatea religioasa. Africanii nu au o reprezentare clara asupra lumii de dincolo. De fapt, nu cred într-o pedeapsa vesnica. Ei stiu ca mor si merg la Dumnezeu. Nimic altceva. În religia lor traditionala nu au conceptul de premiu-pedeapsa. Iata de ce moartea nu îi surprinde în disperare.

     În ce priveste cultul mortilor, spre deosebire de alte locuri din Africa, în aceste zone religiile precrestine nu aveau un cult deosebit al mortilor. Responsabilitatea fata de cei plecati a fost constientizata odata cu venirea crestinismului. Cu ani în urma însa mortii nu erau îngropati, ci lasati pe câmp la animal. Acum ei sunt îngropati în curtea casei sau în gradina( în afara de orase, nu sunt cimitire). Uneori sunt lasati în casa pâna si doua saptamâni cu scopul de a se aduna familia. Seara se aduna toata comunitatea, indiferent de confesiune religioasa, cânta, manânca împreuna, danseaza. Sunt pe cale de a-si forma o traditie crestina cu privire la cultul mortilor.

Pr. Eugen Blaj