Încerc să vă spun o poveste reală despre niște copii foarte săraci care trăiesc în deșertul Chalbi, din Kenya, pe care i-am cunoscut și pe care nu-i voi uita niciodată. Sigur, nu e deloc ușor să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie viața lor.

      Ei nu au nici pe departe ceea ce avem noi aici. Nici nu își imaginează cum arată o păpusă sau o mașină cu telecomandă. Folosesc pietrele atât la școală, pentru a socoti, cât și la joacă.

     Noi mâncăm de toate, ba chiar nu ne place orice. Ei mănâncă mereu aceeași geandră de fiecare zi.

     Noi ne spălăm cu apă caldă și nu suportăm nici măcar o oră fără să avem apă curentă la baie sau la bucătărie. Ei nu se spală și, pentru a avea apă de băut, merg ore întregi prin deșert. Pentru noi o picătură de apă nu are nici o valoare, pentru ei valorează cât aurul. Și povestea ar putea continua la nesfârșit…   

     Într-o zi, eu și Francesca ne-am gândit că am putea să-i ajutăm, chiar dacă ceea ce știm să facem înseamnă foarte puțin în comparație cu nevoile lor.

     Ne-am gândit că, dacă Dumnezeu ne-a dat voce să cântăm, am putea să o facem și pentru ei, poate astfel mesajul nostru va ajunge foarte departe, până la capătul pământului. E foarte plăcut să ajuți, mai ales când îți dorești din inimă acest lucru.

     Visul meu este ca atunci când voi crește să ajut copiii cei mai săraci din lume și mi-aș dori ca într-o zi să mă reîntorc în deșertul Chalbi, poate ca voluntară, de ce nu? Mi-e foarte dor de copiii pe care i-am cunoscut acolo și sper să-i revăd.                               

Maria Luisa Andrici