Lectura paginii misionare din revista “Lumina creştinului” din ultimele luni m-a făcut să reflectez adânc la propriile mele trăiri. Esenţialul şi accesoriul. Este foarte adevărat că plecarea în scopul slujirii cere renunţări radicale, iar lucrarea harului ne ajută să deosebim esenţialul de accesoriu şi să putem să ne desprindem cu bucurie de tot ceea ce am construit ca vis şi relaţie în viaţa noastră personală şi socială. Îmi aduc aminte că unul dintre visurile copilăriei şi adolescenţei era acela de a avea un spaţiu al meu, o bibliotecă unde să pot citi în voie şi să ofer şi altora din agoniseala de carte făcută.
Acasă părinţii au avut trei cărţi – de fapt cele mai importante în acel moment: un catehism pentru copii, unul pentru adulţi şi Catehismul explicat, iar în peregrinările mele pentru studii mi-am dat şi mai mult seama de importanţa cărţilor. Dobândisem chiar o anume comoditate în a citi şi în a avea spaţiul meu de lectură şi de reflecţie. Am vrut mai mult, poate am aspirat la un spaţiu mai organizat, mai personal şi am plecat, cum fac mai toţi tinerii de azi pentru a aduna bani să-mi realizez visul.
Plecând, de fapt, mi-am dat seama că Dumnezeu mă aşteptă cu alte haruri pentru a înţelege şi a fi mai disponibilă la chemarea sa. Mi-am spus atunci că într-adevăr cărţile sunt importante în viaţă, dar nu esenţiale. Esenţial este altceva: să vorbeşti oamenilor prin propria ta viaţă şi să-l faci cunoscut pe Dumnezeu-iubire celor care nu l-au cunoscut. Aici am învăţat să trăiesc cu semenii mei cuvântul Evangheliei, dar, mai ales, am încercat ca împreună, prin viaţa noastră, să-l facem mereu viu. Am întâlnit o altă lume, o lume vie, o lume în devenire. Aici oamenii nu se neliniştesc prea mult pentru ziua de mâine. Chiar dacă nu au nimic sunt cu zâmbetul pe buze şi nu un zâmbet forţat, ci un zâmbet ce izvorăşte din încredere şi speranţă. Este o lecţie de viaţă vie, trăită şi nu preluată din cărţi.
Un alt lucru care m-a impresionat este faptul că oamenii sunt atenţi la problemele semenilor lor. Mi s-a întâmplat să mă întorc obosită după o zi de muncă, îngândurată pentru unele probleme, şi iată că mergând pe strada am fost salutată şi întrebată dacă mă simt bine, dacă totul este bine, dacă am nevoie de ajutor. Câtă delicateţe faţă de celălalt! Câteodată suntem unii alături de ceilalţi şi nu ştim să citim ce se petrece în sufletul altora, şi iată că trecătorii pe stradă se oferă voluntar…
O altă realitate a Africii este faptul că oamenii sunt profund religioşi. Credinţa este o componentă activă, o parte integrantă a personalităţii individuale. Îmi aduc aminte că la noi, în primul rând datorită comunismului, apoi datorită unei formări intelectuale defectuoase – mai ales datorită dihotonomiei ştiinţă/religie -, nu prea îndrăzneam să vorbim despre Dumnezeu, despre viaţa de credinţă, întrucât era considerată o problemă personală. Ne simţeam jenaţi să abordăm cu cel de lângă noi acest subiect. Aici descopăr că omul vorbeşte cu toată libertatea despre ceea ce crede, despre relaţia lui cu Dumnezeu, despre experienţele sale de credinţă. Este fantastic. Te simţi ca peştele în apă!
Lista harurilor primite la noua mea chemare ar fi lungă. Mi-am dat seama că o condiţie este necesară: aşa cum Dumnezeu s-a întrupat făcându-se unul dintre noi, la fel şi misionarii trebuie să împărtăşească în totalitate condiţia locului. Trăiesc ca şi cum m-aş fi născut aici şi ca şi cum, îndepărtându-mă pentru un timp de aceste locuri, m-am întors şi descopăr ceea ce este viaţa de zi cu zi a fraţilor mei care sunt aici dintotdeauna.
Privind înapoi spre visul copilăriei zâmbesc şi gândesc că într-adevăr este important să ai propriile tale comodităţi, să ai spaţiul tău de studiu şi reflecţie, dar acest spaţiu pare steril faţă de cel câştigat astăzi; nimic nu este mai frumos decât să-ţi faci casă din ogorul Domnului, să înveţi să-l ari, să-l faci fertil, să mergi la seceriş şi să-i dai mulţumire lui Dumnezeu împreună cu semenii tăi pentru lecţia de iubire primită.
Gabriela Enăşoae