• Sunteți preot în Djebonoua, Coasta de Fildeș de aproximativ zece ani de zile. Cum s-a schimbat comunitatea pe care o păstoriți în acești ani? Cum era când ați ajuns acolo și cum este acum?

Comunitatea pe care am găsit-o în 2004 era o comunitate care făcea parte dintr-o altă parohie, însă, din 2007 a devenit parohie de sine stătătoare. Înainte era o comunitate mult mai mică, dar cu trecerea timpului s-au mai contruit capele, inclusiv biserica parohială în 2007, ceea ce a dat un elan imens augmentării numărului de credincioși. Deci, cu siguranță comunitatea s-a schimbat foarte mult. Numărul, am putea spune că s-a dublat, dacă nu chiar triplat, din 2004 până în 2013. Apoi, s-a schimbat și din punct de vedere organizatoric, în aproximativ toate comunitățile parohiale din sate: am constituit un consiliu pastoral, am făcut formare lunară cu toți cateheții, iar programul de evanghelizare mult mai intens a făcut ca să trecem  de la vreo 20 de sate înainte, la vreo 33 astăzi. Toate aceste lucruri determină comunitatea noastră parohială să fie una mult mai dinamică față din 2004; ea poate rivaliza în organizarea ei, în programul pastoral chiar și cu cele mai mari parohii ale Diecezei din Bouakè.

 

• Deci din punct de vedere juridic, cam așa stăteau lucrurile. Crezi că în perioada asta a fost și o anumită schimbare din punct de vedere uman? Care a fost evoluția oamenilor din punct de vedere social?

Din punct de vedere social nu prea s-au schimbat lucrurile din cauza războiului existent din 2004 până spre sfârșitul anului 2011. Evoluția a fost împiedicată de prezența și activismul rebelilor care a frânat totul. Am putea lua în considerare doar perioada de după război; din anul 2012 se poate constata o anumită evoluție, chiar dacă nu foarte evidentă; fructele acestei libertăți pe care am obținut-o prin plecarea rebelilor și sosirea instiuțiilor statului așteptăm să se vadă în timp, pe viitor.

 

• Apropo de situația asta de război, știm că este o mare criză în Siria. Cum a fost perioada asta de război civil în Coasta de Fildeș?

În timpul războiului parohia a funcționat cât se putea de normal, cu excepția anumitor crize când eram blocați total. Dar în rest ne făceam programul, încercând să dăm dovadă de curaj și credință la întâmpinarea obstacolelor. Era o oarecare îndârjire pe care credincioșii puteau să o manifeste în această perioadă, lucru care, poate de acum, va fi din ce în ce mai puțin. În momente de criză, întotdeauna se dă tot ce e mai bun din om, și întrucât singurul ajutor nu era decât Dumnezeu, cu siguranță a fost un moment de încercare a credinței. Pastorii protestanți au plecat, prin urmare eram singurii responsabili religioși pe teritoriul parohiei noastre. Cu alte cuvinte s-a dat o mărturie adevărată, iar credincioșii au văzut că suntem alături de ei.

 

• Ați avut vreodată un moment în care să vă fie pusă viața în pericol, a voastră, sau a credincioșilor?

Da, o singură dată s-a întâmplat. Mi-a fost pusă viața mea în pericol și a credincioșilor. În 2004, în noiembrie, când președintele țării de atunci a trimis avioanele de război pentru a bombarda pozițiile rebelilor din centrul țării. Eram cu mașina, voiam să merg la Bouakè, chiar în centrul țării. Acolo m-au oprit rebelii și mi-au cerut mașina. Inițial am tărăgănat, până când am văzut avioanele sus. Știam că înconjurat de rebeli nu mai aveam nimic de făcut, deoarece ei puteau fi bombardați oricând de avioanele președintelui. Le-am lăsat camioneta și m-am retras, salvându-mi viața.

 

• Dar din câte știi credincioșii au mai trecut prin situații dificile?

Au mai fost mai multe momente foarte sensibile în perioada conflictelor armate dintre armata guvernamentală și rebeli, când, dacă spuneai un cuvânt nepotrivit, putea fi interpretat greșit. Acestea s-au terminat de fiecare dată cu bine. Au mai existat situații când rebelii erau trimiți pe strada parohiei, în zi de târg; atunci oprea lumea,  sechestra persoanele și lua tot ce aveau la ei. Atunci când șoferul mașinii nu se oprea, sau când încerca să fugă, acțiunea se solda și cu morți. Altfel te lăsau la pământ, întins, și după câteva ore puteai să te retragi. Viața îți era pusă destul de mult în pericol.

 

•  Care sunt cele mai mari provocări pentru un misionar în Coasta de Fildeș?

Provocările încep de la însăși sănătatea corpului uman: dacă rezistă sau nu la clima, la bolile, sau la mâncarea diferită de acolo. Misionarul trebuie să răspundă pozitiv la aceste condiții, care, în fapt, nu prea depind de noi. Aceasta este prima și cea mai mare provocare. Apoi e nevoie de o capacitate psihică de a se adapta la o nouă cultură, pe care trebuie să o abordezi cu respect. Trebuie mai întâi să o înțelegi, să ai o critică pozitivă a tot ceea ce găsești, după care să poți propune ceva nou, în spirit creștin; deci am putea spune că este o provocare psihică a persoanei umane. De asemenea, există provocarea spirituală, pentru că întâlnim o anumită situație căreia trebuie sa-i dăm o soluție, o conotație creștină, pentru a-i elibera pe oameni de frici, dependențe ancestrale de zeități, vraci, fetișuri, amulete. Aici este o mare provocare, mai ales atunci când vrei să le rezolvi pe toate dintr-o dată. Trebuie să respectăm tradițiile ancestrale pentru a nu-i șoca pe oameni, ci treptat să-i ajutăm să se elibereze de ele, fîcând trecerea de la păgânism la creștinism. Iată, după părerea mea, acestea sunt cele mai mari provocări.

 

• Știm că în perioada războiului au fost foarte mulți oameni care au murit și apoi o parte din copii s-au confruntat cu situația de a fi orfani, sau luați la rudele care au mai rămas în viață. În aceste condiții de sărăcie, cum se descurcă o familie cu mulți copii, sau o familie în general?

Când sunt aceste situații ei încearcă să facă tot ceea ce le stă în putință. Cer ajutorul rudelor care locuiesc la Abidjan, mai trec pe la misiune, apelează la toate sursele care ar putea să le ajute pentru a pune măcar ceva pe masă copiilor, sau pentru a avea un medicament atunci când sunt bolnavi. Aceasta este prioritatea lor; apoi există, desigur, gândul pentru viitor, de a se realiza în viață, de a merge la școală acolo unde este posibil.

 

• De exemplu dacă un copil, sau o familie nu are bani de medicamente, ce se întaâmplă?

Ei încearcă să se vindece tradițional pentru că aceste costuri sunt mult mai reduse. Deseori neștiind bine dozele, sau bolile pe care le are, pe lângă cea pe care vrea să o trateze, riscă moartea.

 

• În cazul în care o familie chiar nu are ce să pună pe masă timp de o săptămână, există cineva care intervine?

Nu prea sunt aceste cazuri pentru că ei oricum trăiesc cu alții împreună, iar atunci când chiar nu au nimic, copiii tot mai merg pe la unii sau la alții, mai găsesc ceva în copaci și tot mai reușsesc să pună ceva în gură. Deocamdată nu este riscul să moară chiar de foame.

 

• Există organizații umanitare care mai susțin?

Da, există programul alimentar mondial PAM, care funcționează acolo, chiar și la spitalul catolic, pentru cei subnutriți, care nu posibilitatea să se hrănească. Acolo se oferă anumite porțiuni lunare.

 

• Care sunt provocările cu care se confruntă Coasta de Fildeș, în general, apoi regiunea Bouakè și locuitorii parohiei?

Provocările țării momentan sunt următoarele: pacea dintre locuitori; pentru aceasta există și o comisie națională de reconciliere, din care face parte un iman, un șef tradițional și un episcop, mai exact episcopul nostru de Boukè. Apoi ar fi un boom economic, o dezvoltare economică rapidă, susținută de zăcămintele naturale pe care le are țara și pe care speră să le pună în folosul întregii națiuni. O școlarizare națională intensă, construirea a peste 10 000 de școli anual într-o perioadă de 5 ani, ceea ce ne-ar scoate din război și din sărăcie. În cele din urmă consider că acestea ar duce la constituirea unei națiuni; în Coasta de Fildeș sunt peste 60 de etnii, ceea ce este greu de controlat pentru a realiza o comuniune, o țară în sine. După obținerea independenței în anii `60 au existat mereu disensiuni între etnii, între  persoane și cred că școlarizarea, dezvoltarea economică, reconcilierea, pot crea, în sfârșit, condițiile unei națiuni.

Bouakè, centrul rebeliunii din timpul războiului, este o zonă foarte sensibilă. În prezent, președintele plănuiește o vizită specială acolo, pentru a-i îndemna pe oameni să fie uniți și să renunțe la arme. Chiar dacă au restituit o parte, încă mai dețin arme. Este o zonă care necesită o îngrijire specială. Noi sperăm ca relațiile dintre musulmani și catolici să se îmbunătățească. Există un forum pentru religii (protestanți, catolici, musulmani) care favorizează comuniunea dintre aceștia în regiunea Bouakè.

La Djebonoua, o zonă agricolă unde nu există nicio industrie, misiunea cuprinde 53 de sate. Avem o subprefectură, o primărie și școli, unde există doar ciclul gimnazial, fără liceu. Doar cei care lucrează în aceste instituții percep un salariu, în rest, toată lumea lucrează la câmp. Credincioșii încearcă să facă eforturi pentru a trăi în pace. Chiar dacă mai sunt și străini, de alte etnii la Djebonoua, în general sunt toți „baulei”.  De obicei se trăiește în pace și liniște, nu avem probleme, dar mai vin alții din exterior și creează disensiuni.

La nivel social avem două spitale, unul al statului și unul al nostru, care reușesc în parte să vină în ajutorul celor nevoiași. În satele mai mari se încearcă construirea unor spitale, pentru ca locuitorii să nu mai vină la Djebonoua, atât de departe, pentru a naște, de exemplu. Sperăm ca în perioada următoare să se construiască și alte școli, alte centre de sănătate, care să ușureze viața oamenilor.

 

• Cum pot ajuta credincioșii din Dieceza de Iași misiunea din Djebonoua?

În primul rând prin rugăciuni. Misionarul nu este niciodată acolo pe cont propriu, el reprezintă o dieceză și atunci ar fi foarte bine ca lumea să înțeleagă că ei îi au în misiune pe toți misionarii și că trebuie să îi susțină prin rugăciunile lor. Asta valorează mult pentru misionari, cât și pentru convertirea credincioșilor. Rugăciunile, sacrificiile pe care noi putem să le facem. Dumnezeu așteaptă ceva în schimb. Convertindu-se, îi luăm pe acești oameni din mâinile celui rău, și îi introducem în Biserică, dar bineînțeles că cel rău nu se lasă învins. Prin urmare, intrarea în biserică este o luptă spirituală, înainte de a fi una instituțională. Este o luptă pe care trebuie să o ducem prin sacrificiu, prin post, prin rugăciune, prin tot ceea ce credincioșii pot face la nivel spiritual. Apoi intervine și partea materială; așa cum am explicat, unii credicioși sunt lipsiți de cele necesare traiului de viață. Avem la misiunea catolică o tâmplărie, un spital catolic, o grădiniță, o școală primară pe care le susținem financiar. Clasele sunt uneori incomplete dacă nu îi ajutăm pe copii. Din punct de vedere pastoral, avem nevoie și de susținere financiară pentru carburant, energie electrică, apă, de tot ceea ce trebuie pentru a organiza celebrările, activitățile cu tinerii, copiii, adulții, pentru a putea transmite mesajul evanghelic. De puțin timp avem și un proiector, cu ajutorul Centrului Misionar. Îl vom pune în funcțiune din toamnă. Toate aceste mijloace ne ajută să propagăm evanghelia și să atingem acele părți sensibile, necesare pentru a primi mesajul evanghelic. În această eră a mass-mediei, trebuie să ne folosim de toate mijloacele pe care le avem în jurul nostru.

 

• Știu că la vizita mea în Coasta de Fildeș am fost într-o comunitate aflată la vreo trei sferturi de oră distanță cu mașina numai în afara șoselei, pe drum anevoios. Cum ajunge acolo îngrijirea medicală, sau oamenii, în caz de boală, în afară de tratamentele tradiționale, mai au și altceva?

Ei se pot deplasa numai cu motocicleta, sunt taxiuri motociclete care îi transportă la Djebonoua, în oraș. Acolo este imposibil de a se trata, foarte mulți mor acasă, fără explicații.

 

• Țin minte la un moment dat că am vorbit noi în Coasta de Fildeș despre problema oamenilor care se angajează ca și cateheți sau merg la biserică, dar nu sunt bine admiși, acceptați de comunitate. Care este situația actuală a cateheților, a oamenilor care fac un pas spre biserică, dar alegerea lor este pentru ceilalți un lucru de neacceptat?

Da, avem și cazuri de acestea. Desigur, le tratăm cu cea mai mare seriozitate  și disciplină. De când sunt aici, cu toată iubirea frățească, ajutat de cateheți mai bătrâni, am căutat să le atrag atenția, să-i sfătuiesc, iar în unele cazuri i-am luat dreptul de a mai conduce liturgia cuvântului, de a catehiza, pentru că  nu au acceptat, spre exemplu să renunțe la a doua soție, sau la beție, etc. Sunt contra mărturii care  nu mai puteau fi tolerate și pe care însăși păgânii nu le acceptau din partea unui catehet. Trebuiau măsuri dure pentru ei, unii s-au schimbat în urma lor și au fost reintroduși în comunitate, în același serviciu. Alții au continuat să vină la biserică, nu s-au supărat, însă a trebuit să înțeleagă că e nevoie de o schimbare. Chiar un șef creștin, acuzat de crimă și găsit vinovat de către șeful satului a trebuit să plătească răscumpărarea familiei și a satului – constând într-o anumită sumă de animale, bani, băutură, etc. Faptul că a fost făsit vinovat, el nu mai putea fi un exemplu în biserică, cel puțin pentru câțiva ani.

 

• Există cateheți care se confruntă cu situații conflictuale cu șeful comunității, cu oameni mai în vârstă, înțelepții satului, care nu acceptă că ei au făcut pasul spre credința creștină?

Nu, nu avem astfel de cateheți.

 

• Înseamnă că credința catolică a fost acceptată, fără să mai fie o amenințare pentru cultura tradițională?

Da, unul din cei trei șefi de trib este catolic alături de șapte șefi din cei 53 tradiționali; cu alte cuvinte am intrat și în această structură tradițională a organizării satelor africane, și acestea pot fi încreștinate, iar posturile pot fi ocupate de creștini. Putem spune că biserica catolică, în general, este bine văzută aici, în Coasta de Fildeș.

 

• Care a fost cel mai frumos lucru care te-a încântat în ultima vreme?

Lucruile frumoase sunt atunci când vezi păgânii convertindu-se, mai ales într-un mod particular. Este vorba despre un bătrân care s-a convertit chiar dacă, în timpul vieții lui i-am cerut de mai multe ori acest lucru. El nu a venit niciodată la biserică, deși l-am chemat de mai multe ori. Însă, în pragul morții, știindu-și sfârșitul aproape, chiar dacă nu mai îndrăznea să ceară botezul, trimițându-i un seminarist să văd dacă și-a schimbat cumva părerea, el a acceptat de acestă dată. Și deși nu mai vorbea în momentul în care am mers la el, și-a revenit în fire, în simțuri și a întrebat dacă am venit să-i dau Botezul. Asta m-a bucurat foarte tare. Cazuri de acestea mai sunt. De exemplu o bătrână a venit la mine să-mi spună că a cheltuit toți banii pentru ca fiul său să reușească în viață și în schimb el a ales să devină preot. Aceasta a mers la toți vracii și toți i-au spus: „Dumnezeul fiului dumneavoastră este mai puternic decât toate puterile noastre!” Iată, acestea sunt mărturii profunde care încurajează comunitatea, dar și pe noi, misionarii, deoarece sunt semne că într-adevăr facem ceea ce trebuie și că Dumnezeu ne este alături.