Cum este cu triburile, care mai tot timpul au probleme între ele? În momentul în care apare o probleme între triburi, ei pot ajunge prin sfatul bătrânilor și la a ucide. La Forole, am înțeles că a fost odată un incident când un trib a ucis alt trib fără drept de apel. Astfel părintele când a ajuns a doua zi i-a găsit pe toți uciși.

• Da, eu nu eram atunci. Asta s-a întâmplat în 2005, când era părintele Eugen și părintele Victor. A fost o neîțelegere, mai exact cei din tribul Cabra erau în trecut sclavii tribului Gorana, iar acum crescând în număr, au venit ca să obțină supremația asupra pășunilor, veniseră ca să-i alunge pe cei din tribul Gorana pentru ca să le rămână lor pășunile. Au dat foc la mai multe colibe care aparțineau tribului Gorana și care locuiau în același sat. I-au alungat și s-a întamplat ca să fie uciși aproximativ 100 de persoane. A fost un incident neplăcut pentru că nimeni nu se aștepta la așa ceva. De atunci nu s-a mai întamplat asta. Se întâmplă de obicei între triburi, când un trib vrea să aibă mai multă pășune pentru animalele lui, atunci iese război. Se mai întâmplă asta atunci când vor să adape cămilele la izvoarele ce aparțin altor triburi.

Deci, în principiu mâncarea pentru animale și apa sunt motivele cele mai des întâlnite pentru care apar neînțelegeri.

O altă întrebare, pentru că este a treia oară când pornești în misiune: din punct de vedere uman și spiritual de ce au ei nevoie cel mai mult?

• Din punct de vedere uman ei au nevoie de o educație culturală, ei sunt foarte inteligenți, dar trebuie să se cultive această inteligență, pentru ca să poată progresa. Au nevoie de educația școlară, sanitară, formare profesională; pentru că acum tribul s-a mărit, nu mai pot fi toți păstori. Astfel, misiunea a pus accent mare pe educație, a construit școala din Bada Hurri, Baqaqa, școala din Maikona. S-au înființat 23 de grădinițe și 2 școli pentru adulți, care se făceau după-amiaza în școlile care erau, sau la umbra unui copac unde erau sate de nomazi. Din cele 54 de sate de nomazi doar 6 s-au stabilit, restul sunt nomade, se mută în diferite locuri.

Am văzut totuși că au început să se stabilească grupurile de nomazi, care ar fi motivul?

• Da, ei au început să se stabilească în jurul locurilor unde misionarii au construit o școală și un cămin pentru copii, pentru fete și pentru băieți. Prin urmare acolo s-au stabilit și familiile lor, de acolo merg la păscut cu animalele, nu mai stau izolați pentru că mulți dintre ei putem spune că au două colibe: cea obișnuită unde este stabilit satul și unde copiii merg la școală, și cea unde merg la păscut cu animalele, casa tradițională. Din punct de vedere religios ei au nevoie de îmbogățirea spirituală cu harul lui Dumnezeu, cunoașterea lui Isus, primirea sfintelor sacramente, care îi ajută să înceapă o viață nouă. Acolo se spune că Botezul este o nouă naștere.

Crezi că modul lor de a se comporta se datorează și faptului că nu-l cunosc pe Cristos și iubirea față de aproapele?

• Cu siguranță, pentru că ei au tradiția lor tribală și unele elemente foarte rele. De exemplu dacă o mamă dădea naștere unor copii gemeni, acest lucru era considerat un blestem și înainte erau cazuri când unul dintre ei trebuia uscis. Acum nu mai este așa, prin venirea creștinismului, prin iubirea evangheliei, acesta nu mai este un blestem ci o binecuvântare.
• De asemenea în privința iertării, creștinismul îi învață să ierte chiar și pe dușmanii lor, deși aici mai au mult de lucrat. Ei între ei nu se consideră dușmani, însă dușmani sunt ceilalți din alt trib, care de exemplu le iau pășunea. Pentru ei pășunea reprezintă hrana de fiecare zi, deoarece animalele se hrănesc, apoi dau lapte. Aici mai este mult de lucru. Ca să poți ierta pe cineva din alt trib.

Apropo de lucrul acesta, eu după ce am fost în Kenya, am înțeles cât de importantă este pentru ei parabola samariteanului milostiv, pentru că vorbea de două triburi. Era un istraelit care a căzut și un samaritean, aceștia nu se înțelegeau atât de mult, încât până și ucenicii care erau împreună cu Isus, atunci când îl vedeau stând de vorbă cu o samariteancă se întreabă, de ce oare stă de vorbă cu ea, nu știe el cât de mult ne urâm între noi? Deci atât de mare era ura încât ajung ucenicii să îl judece pe Isus când vorbește cu o samariteancă. Și văzând ura asta atât de mare Isus le spune parabola aceasta: un istraelit cobora de la Ierusalim la Ierihon si un samaritean se oprește să-l îngrijească, mergi și fă și tu la fel. Adică oricine ar fi, chiar el mai mare dușman, este aproapele tău și trebuie să te oprești și să-l îngrijești.

• Aici îmi amintesc cu bucurie de un caz: am mers să cumpăr medicamente împreună cu doi tineri, apoi am făcut niște cumpărături pentru misiune. În timp ce ne întorceam acasă am fost oprit de un grup de persoane care căutau să ajute pe un om în vârstă ce căzuse la pământ. El fusese atins de o mașină cu viteză și pentru că era praf, șoferul nu mai văzuse în urmă ce se întâmplase cu bătrânul. El a fost lovit la cap, iar oamenii m-au rugat să îl duc la spital. Am înțeles că el era catolic, i-am dat și dezlegarea de păcate, deși el nu mai putea vorbi. După zece minute el a murit. Sora medicală a trebuit să anunțe poliția ca să vină. Când a vorbit la telefon cu poliția i-a spus că a venit un samaritean milostiv și a adus un rănit, deci m-au făcut pe mine samaritean milostiv, iar eu am rămas impresionat că ei folosesc acești termeni biblici zilnic.

Vorbeam că din punct de vedere uman au nevoie de educație, de pregătire și știm că au făcut foarte multe lucruri misionare în ceea ce privește lucrul acesta. Dar condițiile de viață, cum sunt? Cum trăiesc ei, știm că este mare sărăcie, foarte mult deșert, nu au cum să cultive aproape nimic…

• Da, sunt numai câteva oaze unde ei pot cultiva ceva, dacă plouă suficient, în caz contrar nu.

Prin urmare cum trăiesc ei?

• Mâncarea lor de bază este latele, de cămilă, de capră, de vacă pentru tribul goran. Uneori pentru că nici laptele nu este suficient, ei mai pun lapte în apă, numai ca să aibă gust de lapte; sau mai fac ceai cu lapte, și beau atât dimineața, cât și la prânz, sau seara. Apoi dacă mai găsesc ceva grăunțe, au ei acele instrumente de a le pisa, apoi le fierb și iese ca un orez fiert, foarte bun. Dacă nu, un alt fel de mâncare, pun laptele la prins, pun jar în lapte, îl lasă trei zile, apoi acest lapte bătut are gust a fum. Este foarte hrănitor și este o cinste să oferi o cană cu lapte bătut, care se cheamă…………… (min 8.23), mai ales la sărbătorile tradiționale ale lor, în special când sărbătoresc anul nou tradițional, pe 4 noiembrie, ei vin dimineața fiecare cu lapte, sau lapte bătut, se așează în șir, fac un foc și fiecare dă la alții să bea din vasele lor, este o comuniune, se face o rugăciune, fiecare aduce și câte un toiag, rugăciunea este urmată de un dans tradițional. Toate acestea nu durează mai mult de o oră, apoi fiecare pleacă la casele lor. Când a venit Preasfințitul Aurel am prins această sărbătoare frumoasă, unde se exprimă comuniunea dintre ei.

Cu ce gânduri pornești, ce ți-ai propus în noua misiune?

• Mie îmi plac foarte mult cuvintele Maicii Tereza de Calcutta, pe care le spunea despre ea însăși, precum că vrea să fie asemenea unui creion  în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca El să scrie în inimile oamenilor, folosindu-se de acest creion, cât d emult îi iubește. De asemenea, cum spunea tot Fericita Maica Tereza de Calcutta, merg ca să fac, nu lucruri mari, ci lucruri mici cu o inimă mare.

Ce a-i transmite celor care sunt acasă?

• În primul rând să se roage pentru noi, precum și pentru acei oameni pe care îi ajutăm să-l cunoască pe Dumnezeu și să-l iubească; să ne susțină în măsura posibilităților lor, pentru a avea mijloacele necesare ca să ne îndeplinim această misiune. Avem nevoie de motorină ca să ne deplasăm în toate satele, de medicamente, de hrană pentru cei săraci, pentru ca Evanghelia lui Isus pe care o vestim să fie însoțită de Evanghelia carității, pentru ca să fie cât mai credibilă pentru acei minunați oameni, care sunt frații și surorile noastre; care deși sunt departe de noi, sunt totuși aproape cu sufletul. De asemenea și noi îi însoțim cu rugăciunile noastre și îl rugăm pe Dumnezeu să-i răsplătească pe toți binefăcătorii noștri, pe toți cei care se roagă pentru noi, care își oferă suferințele lor pentru noi. În multe sate, datorită Centrului Misionar, s-a început acest apostolat pentru misiuni, cu bolnavii de la vineri I, cei care nu pot merge la Biserică, aceștia își oferă suferința lor pentru convertirea oamenilor, pentru curajul și întărirea misionarilor de a-l vesti pe Cristos. Și într-adevăr am văzut asta în mai multe sate; oamenii au primit rozarii misionare și se roagă pentru misiuni. Împreună cu ei suntem misionari, fiecare creștin are misiunea de a împărți darul pe care l-a primit de la Dumnezeu, să împartă credința cu ceilalți frați care încă nu au primit-o. Atunci când ești convins și ești dispus ca să oferi la rândul tău altora din darul credinței pe care l-ai primit.

Trebuie să ne străduim să îi ajutăm atât în ideea carității față de toți, indiferent cine sunt ei, cât și în misunea noastră creștină de a-l vesti pe Cristos. Poate că nu avem darul de a merge și a vesti cuvântul în țările îndepărtate, însă fiecare avem misiunea de a-l vesti pe Cristos. Cel puțin, să încercăm să-i sprijinim pe cei care sunt plecați să facă lucrul acesta.

• Și Sfânta tereza a Pruncului Isus s-a rugat din mănăstire pentru doi preoți misionari, și prin rugăciunea ei zilnică pentru preoți a devenit patroana misiunilor, împreună cu Sfântul Francisc Xaveriu.

Da, într-adevăr, ne întrebăm cum poate cineva din mănăstire să fie patroana misiunilor, însă gestul mic pe care îl faci diin toată inima înseamnă lucru mare pentru munca întregii biserici.

Este interesant exemplul preotului care odată s-a gândit să ofere un spirjin  pentru un orfelinat de copii, sdau niște persoane nevoiașe. Toți oamenii spuneau că acea comunitate este foarte săracă și nu are de unde să ofere acest spirjin. Atunci preotuol s pus că în duminica următoare nimeni nu vine la biserică dacă nu aduce un bob de orez. Astfel toți au pus câte un bob de orez pe altar, iar la final s-a pus tot orezul într-o pungă, a ridicat punga în sus și a spus: vedeți? Chiar și numai cu un bob de orez de fiecare putem să hrănim cîțiva copii pentru o zi. De unul singur nu poți să faci nimic, dar împreună, punând puținul nostru în comun, putem să facem lucuri foarte frumoase și mari pentru cei care sunt departe.

• Așa este, nici noi nu putem să facem acolo tot ce trebuie dacă nu suntem ajutați de către oamenii de aici, nu avem mijloacele necesare ca să reușim.

În plus, să nu uităm că o mare parte din parohiile din România, după perioada comunistă, au avut nevoie de ajutor pentru a se reabilita, pentru a se pune pe picioare. Era nevoie de un sprijin pentru ca toate lucrurile să meargă bine, iar sprijinul acesta a venit din occident. Acum la rândul nostru, ceea ce am primit, maturizându-se credința și stabilizându-se puțin posibilitățile noastre economice, să începem să-i ajutăm pe alții care au nevoie. Este vorba despre ajutorarea aceasta continua.

• Da, desigur. Apoi să ne amintim că și noi, mai ales cei din Moldova am fost evanghelizați de misionarii din Italia, din Polonia, preoți misionari care au venit la noi 500-600 de ani în urmă, care ne-au evanghelizat, iar noi, la rândul nostru, acum, putem să-i ajutăm pe alții.