Pentru ca o persoana sa fie misionara nu este suficient doar sa simta o chemare speciala si ca urmare sa i se încredinteze o misiune deosebita. În mod necesar se impune ca între cel trimis (misionarul) si cel care trimite (episcopul) sa existe o legatura strânsa, un contact continuu, marcat prin corespondenta, prin telefoane si chiar prin vizite atât de o parte cât si de alta.

     Vizita pe care episcopul auxiliar de Iasi, Mons. Aurel Perca, a facut-o în Kenya în perioada 29 octombrie – 18 noiembrie 2002, pentru a vedea pe preotii Eugen Blaj si Isidor Mârt, pe care pastorul diecezei noastre, PS Petru Gherghel, i-a trimis sa desfasoare o activitate pastorala cu totul speciala, la circa 7.000 de km departare de tara, în localitatea Maikona, situata în nordul extrem al tarii, în Dieceza de Marsabit, este un semn concret ca legatura dintre episcopul care trimite preoti în misiuni si preotii care sunt trimisi în misiuni este vie.

     Preasfintitul Aurel a fost însotit în aceasta vizita misionara de parintele Anton Danca, director spiritual la Seminarul din Iasi si de subsemnatul, în calitate de director al Centrului Misionar Diecezan din Iasi.

     Împreuna am putut analiza la fata locului spatiul de activitate al misionarilor nostri începând cu conditiile de relief si de clima, continuând cu cele de trai si de adaptare la mentalitatea, limba si cultura locala si culminând cu ambientul liturgico-spiritual absolut indispensabil unei munci misionare sustinute de promovare umana si de evanghelizare.

     În primul rând am apreciat faptul ca, desi parintele Eugen si parintele Isidor lucreaza în cadrul programului de într-ajutorare a Bisericilor într-o dieceza straina de a noastra, sub ascultarea episcopului local Ambrose Ravasi, nu au pierdut legatura de suflet cu pastorul diecezei noastre, cu clerul si cu credinciosii.

     Amândoi preotii lucreaza în aceeasi parohie, primul în calitate de paroh, iar al doilea în calitate de vicar. Parohia este situata în nordul Kenyei, în extremitatea nordica a pustiului Chalbi, la 380 m deasupra nivelului marii. Tinutul este pustiu, bogat doar în nisip si roca vulcanica, lipsit de apa potabila si batut mereu de soare si vânt, cu temperaturi continue de peste 35 de grade si numai cu doua anotimpuri, unul ploios si altul secetos.

     Am putut apoi constata faptul ca, în ciuda conditiilor vitrege de relief si de clima, misiunea din Maikona se bucura, datorita preotilor italieni de dinainte, de structurile minime necesare desfasurarii activitatii pastorale. Exista o biserica din piatra, casa parohiala, dispensar, o casa pentru surori si o scoala cu camin.

     Aprovizionarea cu hrana este destul de dificila, ea facându-se din când în când de la orasul cel mai apropiat Marsabit (circa trei ore de mers cu masina), sau chiar si de mai departe în conditii de transport greu de închipuit.

     Cu ajutorul bateriilor solare se asigura necesarul de curent electric pentru iluminat, iar pentru prepararea mâncarii si conservarea alimentelor se foloseste butelia cu gaz metan.

     Meniul pentru masa zilnica este suficient de variat si este oferit cu multa dibacie si cu suflet de o bucatareasa locala, numita atât de sugestiv: mama Boni.

     Odihna este asigurata în casa parohiala a carei dormitoare sunt dotate cu asa-numitele “tantariere” care te feresc de întepaturile, ce-i drept, nu totdeauna veninoase ale tântarilor. Printre cei care pot sa-ti puna în pericol sanatatea se mai numara scorpionii si serpii, de care nu e greu sa te pazesti.

     Am fost placut impresionat de lumea de acolo care apartin etniei gabra si care, în diversitatea de religii si confesiuni la care apartine, duce totusi o viata pasnica si linistita. Vorbesc toti limba borana. Atât barbatilor cât mai ales femeilor le place sa-si conserve traditiile, obiceiurile si portul propriu, iar ca fizionomie i-am gasit asa cum îi caracteriza marele istoric antic Herodot, care spunea despre ei ca fac parte din marea familie umana a cusitilor si se remarca printr-o statura înalta si printr-o frumusete aparte.

     Am întâlnit acolo oameni emancipati, studiati, care traiesc dintr-un salariu de stat si locuiesc în case de lut, acoperite cu tabla ondulata, dar majoritatea covârsitoare e lume simpla care traieste în mici catune, în case traditionale (colibe) si se hraneste zilnic cu lapte si doar din când în când cu carne.

     Ca sa te apropii de ei si sa-i cunosti cât de cât trebuie sa le vorbesti cel putin în engleza sau în swahili, însa pentru a le patrunde cu adevarat în suflet e necesar sa studiezi cu multa rabdare limba lor proprie: borana, limba în care sunt deja traduse cartile Vechiului si Noului Testament, precum si câteva carti liturgice.

     Activitatea liturgica la biserica este destul de bogata. Zilnic are loc rugaciunea de dimineata, rugaciunea de la amiaza, Rozariul, rugaciunea de seara si sfânta Liturghie, iar duminica la toate acestea se adauga si ora de adoratie.

     Lumea îi apreciaza mult pe misionarii nostri, stiind foarte bine ca sunt veniti pentru a-i ajuta, însa pentru preoti achitarea de aceasta datorie înseamna multa maiestrie pentru a descoperi adevaratele necesitati si pe adevaratii nevoiasi, cât si prioritatile si în acelasi timp înseamna multa stapânire de sine pentru a nu se lasa prea usor impresionati de cele ce vezi, ceea ce în caz contrar ar duce la o instrumentalizare partinica si totodata paralizanta a misionarului. Oricum un lucru este stiut ca nu te poti prezenta în fata oamenilor nici doar cu evanghelia si nici doar cu bucata de pâine. As putea spune ca una o presupune si o reclama pe cealalta, în asa fel încât munca de evanghelizare propriu-zisa se împleteste de minune cu munca de promovare umana.

     Am gasit împreuna timp si pentru o serata româneasca si africana totodata, povestindu-ne câte si mai câte dupa lasatul serii, asezati pe atât de uzitatele “barciume” locale, cu ochii atintiti spre bolta înstelata a cerului.

     Am avut si momente de rugaciune si meditatie în comun, precum si momente de împartasire frateasca a bucuriilor si necazurilor inerente oricarui tip de viata, si cu atât mai mult celui misionar.

     Pot spune ca am gasit în Parohia Maikona, cu cele trei filiale pe care le are, mult, mult spatiu de munca, atât în ceea ce priveste promovarea umana, cât mai ales în ceea ce priveste evanghelizarea care este la începuturi. În acest sens îmi vin în minte cuvintele lui Isus: “Secerisul este mult, dar seceratorii sunt putini; rugati-l deci pe stapânul secerisului sa trimita lucratori în secerisul sau”.

     Cred ca este o datorie a noastra, a tuturor, sa fim misionari, sa-i ajutam pe misionarii nostri si sa nu-i lasam singuri. Primul pas si cel mai usor de facut este rugaciunea. Dar am putea face si pasul urmator, ajutându-i cu un ban, abonându-ne la revista “Misionarul” si procurându-ne materiale cu caracter misionar, sau, de ce nu, punându-le la dispozitie talentul si pregatirea noastra profesionala pentru a-i sprijini practic, pentru un timp mai scurt sau mai lung, prin asa-numitele activitati de voluntariat laic.

Pr. Pavel Chelaru