Mi se întâmplă şi acum să întâlnesc lume care se interesează de experienţa pe care am făcut-o în Togo, timp de doi ani, ca educatoare la grădiniţa Surorilor Providenţei. Întrebările lor mă fac să mă întorc în timp şi să retrăiesc momentele cele mai frumoase petrecute cu copii şi cu tinerii din Togo.

          Întrebările cele mai frecvente sunt:

• Ce m-a determinat să plec în Africa?
• Nu m-au speriat problemele prezente în acele ţări?
• Care a fost reacţia părinţilor mei când au aflat de decizia mea?
• Cum erau copii şi tinerii pe care i-am întâlnit?
• Te vei întoarce? Când?

    Pentru a răspunde acestor întrebări ar trebuie să-mi povestesc istoria de la început.

    Când aveam 14 ani am simţit dorinţa puternică de a deveni misionar. Citeam mereu vieţile sfinţilor şi a acelor misionari care îşi dăruiseră viaţa pentru cei săraci şi acest lucru mă stimula să mă gândesc la posibilitatea de a pleca în aceste ţări şi de a întâlni această lume căruia simţeam că îi datoram ceva, simţeam că ei au nevoie de mine. Văzusem multe filme documentare care povesteau experienţe ale laicilor şi ale tinerilor care gândeau ca şi mine şi care răspunseseră acestei chemări. Cu aceste ocazii acea dorinţă se alimenta şi creştea mereu mai mult.

    Un prieten de al meu, preot consătean, îşi dăduse seama de această dorinţă a mea şi când îi vorbeam de ea mă încuraja spunându-mi: “Vei fi şi tu misionară, vei vedea!” În acel timp el era misionar în Mexic.

    La puţin timp după, o prietenă m-a invitat să particip la cursul de misiologie care se ţinea în Casa de reculegere a Misionarilor Verbiţi. Din curiozitate, dar şi pentru a face un prim pas în această direcţie pe care o aveam în inimă, am decis să frecventez cursul care se ţinea o dată pe lună şi care a durat doi ani. În afară de multe informaţii interesante, ne erau prezentate şi casete video interesante care ilustrau viaţa din misiuni şi situaţiile de “necesitate” din multe ţări africane.

    Într-unul din aceste documentare, imaginea unui copil care lucra pentru a-şi întreţine familia mi-a rămas în inimă. În acel moment mi-am spus: “trebuie să fac ceva pentru ei”. Şi astfel am decis ca atunci când se va ivi ocazia să plec în Africa. Ocazia s-a ivit pe 8 martie, în anul care a urmat cursului. Lucram ca educatoare într-o grădiniţă şi imediat după ce încheiase serbarea copiilor de ziua mamei, am primit un telefon prin care părintele Benone Lucaci, responsabil al cursului de misiologie, mă întreba dacă mai sunt dispusă să-mi iau “zborul” spre Africa. I-am răspuns evident că da spunând că eram dispusă să plec în orice ţară africană.

    La momentul oportun am aflat locul destinaţiei: era vorba de Togo, satul Kouvč. Urma să lucrez ca educatoare într-o grădiniţă care aparţinea Surorilor Providenţei. Pentru prima dată, dieceza noastră, în colaborare cu Dieceza de Gorizia şi cu Surorile Providenţei, oferea posibilitatea tinerilor români de a-şi dedica câţiva ani din viaţă într-o misiune. În această ţară există o cultură şi tradiţii foarte diferite de ale noastre. În ce priveşte aspectul religios, creştinismul e prezent doar de o sută de ani.

    Mama cunoştea dorinţa mea, dar nu credea că aş fi avut curajul de a face un pas atât de greu, până când nu i-am comunicat că am fost aleasă şi că am decis să plec. Era mulţumită pentru mine dar şi preocupată pentru că nu mai putea conta pe prezenţa şi ajutorul meu acasă. I-am răspuns că dacă Domnul m-a ales şi chemat, ea nu va rămâne singură, El îi va fi aproape şi rugăciunea mea o va însoţi. Am început imediat studiul limbii franceze, alături de părintele Adrian Stoica şi de Monica, o colegă de curs, cu care urma să plec în misiune. În data de 7 octombrie 2001, episcopul Petru Gherghel, a celebrat o Liturghie specială în catedrala din Iaşi, în care am primit, alături de alţi cinci candidaţi mandatul misionar încredinţat prin cuvintele: “Mergeţi să trăiţi aventura iubirii”.

    În data de 10 octombrie am plecat cinci persoane spre Africa: două educatoare pentru Togo şi două asistente medicale şi un preot pentru Coasta de Fildeş. Toţi laicii plecam pentru doi ani, iar părintele Adrian pentru trei ani. După o călătorie de unsprezece ore, eu şi Monica am ajuns, în sfârşit, în Togo. Abia coborâte din avion, ne-a întâmpinat un val de căldură sufocantă pe care aveam impresia că nu aş fi putut să o suport timp de doi ani. Apoi, cu timpul, ne-am obişnuit cu clima.

    În capitală am întâlnit comunităţile Surorilor Providenţei. Una se ocupa de formarea novicelor a Lome, alta de formarea copiilor şi a tinerelor la Ahepč şi, în sfârşit, comunitatea din Kouvč care se ocupa de centrul de sănătate dar şi de grădiniţa unde eram repartizate noi. Vedeam în aceste surori curajul, bucuria, disponibilitatea şi promptitudinea în a-i sluji pe cei “săraci”. Am pus săraci între ghilimele, pentru că, cu timpul am descoperit că bogăţia lor consta în valorile umane de care omul are atâta nevoie.

    Copii au fost foarte primitori şi plini de bucurie, chiar dacă unii erau desculţi, zâmbetul nu lipsea de pe buzele lor. În fiecare zi, când mergeam la şcoală, se găsea câte un copil care să alerge în braţele mele spunându-mi: “Woezo lo…” care înseamnă “bine ai venit”. Acel moment mă făcea să uit dorul de casă, de cei dragi, de prieteni şi să mă simt bine în mijlocul lor. Când mergeam la biserică, pe stradă, întâlneam mulţi copii care mă strigau “Yovo” (alba) şi îmi recitau o poezie de bun venit: “Yovo, yovo bon soire! Ca va bien? Bonjour!” (alba, alba, bună seara! Cum îţi merge? O zi bună!). La început aceste cuvinte mă oboseau, auzindu-le mereu, dar apoi m-am obişnuit, căci, de fapt, era modul lor de a-şi exprima simpatia. Dacă se întâmpla să dai ceva unuia dintre ei, toţi ceilalţi alergau după tine cerându-ţi acelaşi lucru şi pentru ei; ei se gândeau că fiind o albă aveam suficient pentru a dărui tuturor.

    În inima mea îi iubeam pentru că, asemenea tuturor copiilor, aveau nevoie şi dreptul la iubire şi apoi, era nevoie de puţin pentru a-i mulţumi pe toţi. În primul an, împreună cu prietena mea, Monica, nu am făcut foarte multe lucruri, am observat modul de a lucra al educatoarelor, modul de a gândi şi de a acţiona, atât al lor, cât şi al copiilor şi al familiilor acestora.

    În al doilea an, cunoscându-i pe toţi un pic mai mult, am reuşit să ne inserăm în şcoală, în mod operativ, lucru pe care apoi, am reuşit să-l facem şi cu tinerii care, în ciuda sărăciei şi a şomajului, luptă pentru un viitor mai bun, chiar dacă el pare incert. Am văzut tineri care locuiau pe cont propriu, întreţinându-se singuri, mergând dimineaţa la şcoală şi după amiază la lucru pentru a se întreţine pe ei şi de multe ori pe vreunul dintre fraţii mai mici. Toţi tinerii visau la o societate nouă, la o familie normală, la un loc de muncă stabil pentru a-şi putea îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Îi apreciez pe aceşti tineri care nu se lamentează în continuu că sunt săraci, aşa cum facem noi, adesea, deşi avem condiţii de viaţă mai bune. Când îi întrebi pe ei: “Cum îţi merge?” ei îţi răspund mereu “Foarte bine!” chiar dacă au probleme.De la aceşti tineri pe care i-am cunoscut, care participau la activităţile din parohie, am învăţat multe lucruri:

• a trăi mereu cu o credinţă puternică;
• a mă încrede în Providenţă şi a mă abandona în mâinile Domnului;
• a nu lăsa ca tristeţea să pună stăpânire pe inima mea;
• a trăi mai puţin preocupată de problemele zilnice, ştiind că Dumnezeu e bun şi ne iubeşte.

    Cât este de frumoasă viaţa atunci când fiecare dintre noi este gata să primească măcar un sărac în viaţa sa. Este minunat să conştientizăm că primindu-i vom fi adevărate instrumente în mâna Domnului!

    Mă temeam că plecând din ţara mea voi plânge după ceea ce am lăsat în urmă, după familie. Desigur, aceasta din urmă, mi-a lipsit, dar nu am suferit pentru că acolo am găsit o altă familie, am găsit prieteni adevăraţi care mă admirau nu doar pentru că eram albă ci şi pentru modul meu de viaţă, pentru că eram acolo pentru ei, pentru că mă îngrijeam de ceilalţi.

    Când mi se spunea că doi ani sunt puţini pentru a cunoaşte Africa nu credeam dar aşa este. Pentru a putea trăi pe deplin această experienţă şi a construi ceva durabil şi care să se imprime în inima oamenilor sunt necesari măcar 6 ani. Desigur, pentru unii dintre noi, Africa înseamnă suferinţă, boli, sărăcie care ne sperie. Pentru mine însă, toate astea au fost lucruri care m-au atras pentru că dădea cu adevărat sens aspiraţiilor mele şi faptului de a mă afla acolo.

    Acum că m-am întors pot spune că nu doar că am dat sens acestei experienţe pentru că am putut oferi ceva din mine, dar şi că am primit foarte mult de la lumea de acolo: înţelegere, disponibilitate, încurajări, etc.. Dacă cineva mă va întreba dacă am intenţia de a reface experienţa îi voi spune că da. Un da care aş vrea să fie şi o invitaţie pentru toţi cei care ar dori să facă o experienţă asemănătoare dar ezită.

    Şi iată timpul a sosit. Providenţa m-a chemat prin dorinţa surorilor de a le da o mâna de ajutor în grădiniţa nouă de la Ahepe, localitate aşezată la o distanţă de 6 km faţă de Kouve, construită recent, cu ajutorul Providenţei La început am ezitat să dau un răspuns afirmativ, dar meditând mai mult mi-am dat seama ca trebuie să dau curs invitaţiei.

    Desigur plecarea mea va fi sub o altă formă. De data aceasta, Surorile Providenţei vor fi acelea care mă vor susţine în întreaga mea misiune alături de “Amici Padre Luigi” Proiectul are o deschidere mult mai largă în privinţa colaborării cu laici din lumea întreagă care doresc să-l slujească pe Cristos cu aceeaşi carismă a surorilor. “Carita, carita salvate le anime con la carita”. Sunt prima cu care se începe, dar eu am credinţa că după mine se vor mai găsi şi alţi tineri dornici de a face o experienţă tot atât de intensă, ba chiar mai profundă. Sigur că ne trebuie curaj de a spune “DA” lui Dumnezeu. Şi dacă noi ne abandonăm total în mâinile Sale vom vedea cum el lucrează prin noi la opera de mântuire a omenirii. Vă invit să ne rugăm pentru misionari ca IUBIREA să triumfe în lume.

Mihaela Gherghelucă