După opt luni de zile în Cordoba, timp în care am învăţat spaniola sau castellana, cum se spune aici, am primit şi prima mea destinaţie misionară în această ţară, în provincia Entre Rios, respectiv Las Cuevas. Cu multă deschidere am primit această trimitere, mai ales ca nici nu-mi dădeam seama cum va fi şi ce mă aştepta şi cred că a fost mai bine aşa. Ştiam doar că voi lucra cu copiii şi acolo unde va fi nevoie de mine.

            Apostolatul surorilor noastre a început, în acest ţinut, prin ore de cateheză. Surorile veneau de departe pentru a vorbi acestor oameni despre Dumnezeu. Unele voci nu prea erau de acord cu această misiune, spunând că este o regiune periculoasă. Însă voinţa lui Dumnezeu a făcut ca această misiune să rămână în picioare. Cu timpul, misiunea lor s-a extins ajungând să construiască şi câteva şcoli pe diferite insule pentru copiii care locuiau acolo. Totul mergea destul de bine până când inundaţiile au început să creeze probleme. Surorile au fost nevoite să părăsească totul şi să se retragă “pe uscat”. Astfel au construit şcoala actuală din portul Las Cuevas, reuşind să realizeze o construcţie mai trainică. Pe aceasta n-o mai vizitează apa, ci doar copiii din diferite localităţi. Cu ajutorul Celui de sus, în acest an şcoala noastră a împlinit 38 ani de existenţă şi sperăm ca Dumnezeu să-i dea mulţi ani înainte. Acum avem la şcoală peste 200 de copii în clasele I-IX, o grupă de copii la grădiniţă şi un internat cu peste 80 de copii. Aceştia provin din diferite localităţi sau insule, iar unii dintre ei, din nefericire, au grave probleme familiale. După o vacanţă de două săptămâni (vacanţa de iarnă) a început din nou şcoala care va dura până în decembrie când va începe vacanţa de vară. Aşa că noi acum suntem în plină iarnă şi muncă. Pare a fi cam pe dos pentru mine, dar aşa este. M-am acomodat însă şi cu aceasta.

            Aici la noi este foarte multă mişcare şi viaţă în timpul zilelor de şcoală. Intrând pe poartă, deja poţi vedea de jur împrejur semne ale tumultuozităţii activităţii de aici: biserica, şcoala, internatul, tâmplăria, grădina, animalele, casa surorilor cu sufrageria copiilor unde toţi copiii pot servi prânzul, bucătăria unde lucrează trei femei, spălătoria… Avem mulţi angajaţi şi alături de aceştia stau şi eu în afara programului principal.

            În acest an de studiu am împărţit clasele de copii între noi, surorile de aici. După amiaza, după orele de clasă, eu ajut copiii interni de clasa a II-a la lecţii. După lecţii, rămân printre ei supraveghindu-i, jucându-mă cu ei, alteori făcând câte o plimbare împreună cu ei. La fel şi după cină, când copiii se duc la dormitor, mă aflu iarăşi printre ei. Din două în două săptămâni mai rămân unii dintre ei aici la noi. Munca cu copiii este într-adevăr frumoasă şi plină de viaţă.

            Tot în acest an s-au organizat şi ore de atelier cum ar fi: bucătărie, grădinărie, croitorie, muzică, dansuri populare, o clasă unde se fac vederi şi felicitări… Împreună cu o învăţătoare, învăţ câteva fete să lucreze la croset. Deja au învăţat ceva, iar în ultima oră am început să croşetăm o floare.

            Toate aceste fapte mici pe care le facem pentru aproapele ne umplu de bucurie şi satisfacţie spirituală, astfel încât putem experimenta cât de adevărat este faptul că “mai mare bucurie este a da decât a primi”. Prin noi Dumnezeu aduce o mângâiere pentru oameni, căci el se foloseşte de toţi aceia care se oferă să fie instrumente umile ale iubirii în lume. Este minunat să colaborezi în acest fel cu Dumnezeu!

Sr. Gabriela Robu