Meniul paginilor
 
 
 
 
 

Postat By pe Sep 16, 2014 in Ecuador | 0 comentarii

Un timp de bucurie vie şi profundă

       Interviu cu seminaristul Adrian Aileni, din anul V, care a desfăşurat anul pastoral în parohia „Santa Lucia”, Arhidieceza de Guayaquil, Ecuador.

Pentru început, deoarece ştim că o vocaţie misionară nu se naşte din senin, puteţi să ne prezentaţi factorii care au contribuit la această experienţă misionară?

       Motivul dorinţei mele de a trăi o experienţă misionară se plasează în universul chemării la sfânta Preoţie, în răspunsul afirmativ pe care i l-am dat Domnului. Nu pot spune că mi-am dorit dintotdeauna să devin preot misionar deşi de mic fusesem „orientat” în această direcţie de către Pr. Pavel Chelaru, dar pot mărturisi că de mult timp am fost sensibilizat de această temă. Mărturiile despre greutăţile pe care le întâmpină misionarii pentru a face cunoscută Evanghelia, despre viaţa lor de fiecare zi cu bucuriile şi problemele ei, despre forţa rugăciunii, dar mai ales entuziasmul şi curajul lor au suscitat în mine această dorinţă. Apropiindu-se anul pastoral, mă întrebam deseori: Ce voi face? Oare unde voi fi trimis? Posibilitatea de a merge în misiune rămânând încă deschisă, mi-am manifestat dorinţa de a merge în Ecuador. Am văzut în interiorul vieţii mele nevoia de a-mi mări credinţa, dar şi de a face ceva mai mult decât ceea ce mi se cere, de a mă dărui mai mult, de a fi seminarist şi creştin nu numai pentru mine. Un alt factor ce a contribuit la manifestarea dorinţei mele de a merge în Ecuador a constat şi în mărturia pe care Iulian şi Alin au dat-o atunci când s-au întors din misiune, mai ales entuziasmul şi bucuria lor. Bine…, pot spune că îmi plăcea şi limba spaniolă şi voiam s-o învăţ mai bine. Pe scurt, eu m-am arătat disponibil, de restul având Domnul grijă. Şi, într-adevăr, să-i răspunzi cu deschidere şi disponibilitate e o aventură mereu nouă, în fiecare zi.

Într-un ţinut de misiune realitatea este alta decât cea de acasă. Este acesta un avantaj sau un dezavantaj pentru misionar?

       Depinde. Contează foarte mult „bagajul” cu care pleci în misiune. Depinde de câtă deschidere, disponibilitate, angajament şi iubire dai dovadă. Depinde de cât de pregătit dar şi cât de conştient eşti că Cineva te susţine, că tu eşti doar un instrument, că Altcineva e protagonistul. Când vorbim de „ţinut de misiune” gândul multora dintre noi merge imediat la Africa, la comunităţi indigene, la sărăcie, subnutriţie sau la comunităţi care nici măcar n-au auzit de Cristos sau de Biserică. Alţii se pot gândi că Ecuadorul, cu o populaţie în proporţie de peste 90% declarată catolică, nu ar trebui considerat drept teritoriu de misiune. Ei, această ţară e plină de catolici, dar în majoritate catolici aflaţi foarte departe de Biserică: foarte puţini dintre ei participă în mod regulat la viaţa Bisericii, la sacramente. Apoi, marile nedreptăţi sociale, criza morală, pierderea temeiurilor culturale şi religioase arată că Evanghelia nu a ajuns la inima societăţii ecuadoriene. Puternicul proces de secularizare, indiferentismul şi lipsa valorilor adevărate, înmulţirea sectelor, dar mai ales lipsa vocaţiilor la Preoţie şi viaţă consacrată fac simţită necesitatea unei intervenţii misionare.

       Într-adevăr, realitatea este alta decât cea de acasă. În Ecuador, pentru a avea succes în misiune, trebuie să devii unul de-al lor: să-i cunoşti bine, să se vadă că-i preţuieşti, să-i iubeşti aşa cum sunt, să fii prietenul lor. După aceasta se vor vedea şi rezultatele. În ciuda multor probleme ce se ivesc, misionarii români din Ecuador sunt apreciaţi, iubiţi şi susţinuţi de comunitate. Aceasta face ca greutăţile să fie depăşite mai bine, dorul de casă să fie suportat mai uşor. Tot ceea ce contează e disponibilitatea, munca şi dăruirea pentru turma încredinţată. Dificil e atunci când te loveşti de aspectele negative ale vieţii comunităţii: cupluri care trăiesc împreună pentru toată viaţa, dar fără să se căsătorească nici măcar civil, decesele cauzate de trăirea unei vieţi dezordonate, total imorală, părăsirea Bisericii Catolice din partea multora (mai ales a acelora pe care îi credeai buni catolici) şi îndreptarea lor spre sectele neoprotestante. Da, activitate este din belşug, de multe ori intervine şi dorul de familie şi casă, dar satisfacţiile pastorale te întăresc şi te ajută să continui. Când vezi că parohia creşte, biserica e din ce în ce mai plină, planul pastoral al parohiei merge bine, când vezi cât de iubit şi respectat eşti şi,mai ales, când lunar celebrezi 30-40 de botezuri cum te poţi descuraja?

Ajutorul necesar omului de astăzi este foarte complex. În parohia în care aţi fost era el numai spiritual?

       În parohia în care am fost, pr. Nicu Blaj încearcă să răspundă la toate necesităţile credincioşilor dar pune un mare accent pe aspectul spiritual. Toate problemele vin din cauza vieţii spirituale de slabă calitate. Principala misiune a preotului este să-l facă cunoscut pe Cristos cu învăţătura sa şi să-i ducă pe oameni la o relaţie intimă cu Dumnezeu. Fiind parohul unei parohii şi administratorul alteia, pr. Nicu are de vizitat peste 80 de filiale (aprox. 18000 de credincioşi). Aceşti oameni au nevoie de Dumnezeu. Şi unde-l pot întâlni mai bine decât la Sfânta Liturghie? De aceea, pr. Nicu, după un program bine stabilit, încearcă să ajungă în fiecare filială o dată la două săptămâni. Astfel, în fiecare zi, celebrează câte 5-6 Liturghii. Îmi aduc aminte că timp de şase săptămâni, cât a avut concediu, a trebuit să-i ţin locul. Mergeam în fiecare zi în filiale şi făceam Celebrarea Cuvântului după programul părintelui. De multe ori ajungeam acasă istovit dar cu o mulţumire sufletească enormă. Este dificil să-ţi trăieşti credinţa şi să rezişti în faţa sectanţilor care te abordează în fiecare zi, fără să ai o întâlnire cu Dumnezeu la Sfânta Liturghie. De aceea, Liturghia în filiale e pe primul loc în agenda pr. Nicu. Astfel, e aproape de credincioşi, îi uneşte între ei şi cu Dumnezeu. Ce aş vrea să adaug aici: importanţa şi implicarea laicilor. Într-o parohie atât de mare, preotul este mereu pe drumuri şi, nu de puţine ori, trece de la o comunitate la alta cu viteza care-i permite numai să celebreze Liturghia sau să administreze sacramentele. Nu există timp suficient pentru a se ocupa de cateheze sau de pregătirea la Botez, Prima Sfântă Împărtăşanie sau Mir. Soluţia: cateheţii laici. Ei sunt cei care se ocupă de atâtea lucruri, sunt adevăraţii pilaştri ai parohiei. Sunt cei care animă şi coordonează comunităţile din care fac parte, se pregătesc, adună lumea pentru Sfânta Liturghie, anunţă preotul când un bolnav are nevoie de el, conduc rugăciunile etc. Şi nu primesc nicio răsplată economică. O fac de dragul lui Dumnezeu. Am rămas marcat de marele lor interes pentru Sfânta Scriptură. Cu ruşine pot spune că mulţi dintre ei cunoşteau Biblia mult mai bine decât mine. Pentru ei, totul pleacă de la Scriptură. Vor să le răspundă protestanţilor prin acelaşi mijloc: pasaje din Biblie. În acest sens, în fiecare sâmbătă, are loc în parohie un curs intens de Biblie la care participarea este destul de numeroasă.

       Pe alt plan, una dintre priorităţile pr. Nicu este construirea capelelor în filiale. Deşi credincioşii din Santa Lucia sunt în majoritate săraci, ei contribuie din puţinul lor la susţinerea parohiei. Aceste donaţii plus cele ce se adună din România sunt folosite în special la construcţia capelelor. Există zeci de filiale care nu au o capelă unde oamenii să se poată ruga sau să participe la Sfânta Liturghie: se celebrează în casele oamenilor, în şcoli sau chiar sub cerul liber. Capela este singurul loc din sat unde oamenii se pot întâlni cu Dumnezeu, dar şi între ei. Numai o treime dintre filiale au capelă proprie. Aşa că majoritatea resurselor financiare ale parohiei sunt îndreptate spre acest scop. Numai anul acesta au fost construite şapte capele.

Puteţi descrie un profil al misionarului din Ecuador?

       E simplu dar şi dificil în acelaşi timp. Din cele ce le-am văzut şi le-am trăit în Ecuador, cred că misionarul, pe lângă faptul că trebuie să cunoască bine şi limba, dar şi cultura poporului, pentru început trebuie să se străduiască să renunţe la toate ideile preconcepute pe care le aduce cu sine şi să nu facă niciodată comparaţie între cum este acasă şi cum e în locul de misiune. Pentru a nu face greşeli, a nu irita, a nu jigni sau dezamăgi pe ceilalţi trebuie să-i înţeleagă pe oameni cu sufletul, istoria şi tradiţiile lor. E foarte important ca misionarul să nu critice sau să condamne mentalitatea, cultura sau obiceiurile localnicilor,ci să şi le însumeze, să şi le facă proprii atunci când nu sunt contrare învăţăturii Bisericii sau moralei creştine. Ţin minte că în Ecuador m-am lăsat şi eu dus de valul criticii sau al comparaţiei: de ce ecuadorienii mănâncă în fiecare zi orez, iar pâine deloc? de ce consumă numai Coca-Cola când ţara lor e „patria fructelor”?; de ce, la noi, credincioşii sunt punctuali când vin la Liturghie, iar acolo Liturghia de la ora 7 începe la 8 iar mulţi intră în biserică după lecturi sau predică?; şi multe alte întrebări cu care îmi băteam capul degeaba.

       Pentru mine, preoţii din Ecuador au fost un exemplu de urmat. Îmi aduc aminte cu emoţie primele sfaturi pe care pr. Nicu mi le dădea: „Fii tare! Dăruieşte tot ce ai mai bun în tine dar fii şi deschis ca să primeşti! Dăruieşte-te cu toată fiinţa ta şi vei vedea câte vei primi în anul pastoral!” Îmi dădea aceste sfaturi pentru că el acest lucru îl practica: era trup şi suflet dăruit oamenilor, toată energia sa era canalizată spre slujirea comunităţii. Şi cred că aceasta e menirea oricărui preot, a oricărui misionar: să te dăruieşti fraţilor după modelul lui Cristos. E adevărat că trebuie să ai o răbdare de pescar, dar rezultatele se văd iar mulţumirea sufletească e imensă. Pe de altă parte, cine îi poate înţelege cu adevărat pe misionari? Cine le poate înţelege inima, sentimentele, frustrările, lacrimile, satisfacţiile, dar şi temerile lor? Cred că numai Acela care i-a chemat!

V-aţi mai întoarce în Ecuador pentru o nouă activitate misionară?

       Categoric, deşi sunt conştient că Domnul e cel care-mi conduce paşii. Vocaţia nu e numai un episod sau doar un simplu serviciu, ci e un drum care te invită să faci din toată viaţa ta o „veste bună” pentru ceilalţi. După cele şase luni trăite în Ecuador pot spune că se merită să intri în dinamica lui Cristos, se merită să parcurgi cu el aventura dăruirii de sine…

       Dacă este dificil să mergi în misiune, mult mai greu este să te întorci. Ceva din tine rămâne acolo. Misiunea se transformă în pasiune, în iubire şi dăruire pentru cei care te primesc. De aceea, spun „Da”, aş vrea să mă întorc în misiune, dar continui să caut ceea ce Domnul vrea de la mine în fiecare clipă pentru că… sigur are rezervate pentru mine noi surprize…

 

Într-un cuvânt, această perioadă a fost…

Un timp de bucurie vie şi profundă.

Mulţumim frumos!

Privacy Preference Center

Necessary

Advertising

Analytics

Other