Meniul paginilor
 
 
 
 
 

Postat By pe Sep 16, 2014 in Kenya | 0 comentarii

Kenya: un vis devenit realitate

Kenya: un vis devenit realitate

Interviu cu seminaristul Ştefan Roman din anul V, care a desfăşurat anul pastoral în parohia Maikona, Dieceza Marsabit, Kenya.

 

     1. Povestiţi-ne cum s-a născut şi s-a dezvoltat germenul vocaţiei pentru o experienţă de misiune.

 

     Cert este faptul că, până să ajung la seminar, nu ştiam „cu ce se mănâncă” ideea unei misiuni, mai ales într-o ţară aşa îndepărtată cum este Kenya.

     Anii au zburat şi în interiorul meu s-a produs o schimbare, şi-au făcut apariţia fel şi fel de întrebări privind vocaţia mea, sau alte întrebări privind viaţa ce o am în faţă, întrebări la care căutam un răspuns şi încă mai caut la unele, întrebări care, părerea mea, sunt normale pentru un seminarist.

     Pentru a parcurge această întrebare din punct de vedere cronologic, pot spune că germenul unei vocaţii pentru o experienţă de misiune s-a născut în anul III când, la întoarcere, seminariştii mai mari, Cristian Bîrnat şi Ionuţ Imbrişcă, au prezentat unele imagini şi au explicat cum au ajutat misiunea românească din Maikona, Kenya. După acel moment cred că eram obsedat de gândul şi dorinţa de a trece timpul pentru a începe anul de practică pastorală, voind să-mi exprim disponibilitatea de a pleca în Kenya.

     Însă aşa cum suntem noi, oamenii, schimbători, în anul IV, din cauza faptului că elanul de a pleca nu a mai fost hrănit, acesta a început să se distanţeze, dar la întoarcerea diaconilor de azi, Ciprian şi Dominic, elanul de a merge în misiune şi-a început un nou START. Stând de vorbă cu ei şi văzându-i cu cât patos vorbesc despre trăirile din misiune, mi-am zis: „Voi pleca în Kenya!”.

     Cred că a doua sau a treia zi mi-am exprimat dorinţa în faţa rectorului de a părăsi ţara în anul pastoral şi a pleca în misiune. La întrebarea: „Unde vrei să mergi?”, răspunsul meu a fost prompt: „Misiunea din Kenya!”.

 

     2 Ce poate face un seminarist pe un tărâm de misiune cum ar fi Kenya?

 

     Mult mai simplă ar fi fost întrebarea „ce nu poate face un seminarist…?” pentru un răspuns scurt şi la obiect aş spune: foarte multe lucruri pot fi realizate de un seminarist acolo.

     În general, aşa cum ştim şi de la seminariştii care au fost acolo, activităţile la care participă un seminarist includ toate domeniile de activitate. Seminaristul participă cu toată conştiinţa şi cu toată inima de la programul spiritual până la munca fizică. Participarea la sfânta Liturghie, adoraţie, rozariu etc. sunt cele care îl ajută pe seminarist să se întărească şi să crească din punct de vedere spiritual. Ca ajutor în misiune, el va fi disponibil pentru a merge în diferite „maniate” (o parte a satului) pentru a lua parte la „jumuya” (rugăciunea de seară), apoi seminaristul ajută la procurarea materialelor pentru construirea şcolilor şi a grădiniţelor sau a spaţiilor destinate jocurilor recreative.

     Activitatea pe care eu am desfăşurat-o a pus mai mult accent pe munca fizică, asistând, în cele şase luni, la renovarea bisericii şi a biroului parohial, muncă ce se rezuma la dărâmarea de ziduri sau la învârtirea betonului, la acele temperaturi ridicate din zona deşertului Chalby.

     Totuşi, am avut şi ocazia de a pleca într-o filială: Badha Hurri, unde participam la „ibada” (Celebrarea Cuvântului), moment ce include şi vestirea unei mici omilii.

     O activitate pe care pot spune că o regret a fost când am construit un teren de fotbal, am săpat gropi pentru porţi, am turnat ciment, pentru ca să pot vedea în următoarea zi că au fost dărâmate porţile de bătrânii satului, pe motiv că se sperie cămilele. Asta este! Nu ne-am putut împotrivi.

 

     3 Viaţa din Kenya este strâns legată de anumite tradiţii. Care vi s-a părut cea mai ciudată tradiţie a lor?

  

     Cea mai ciudată?! Toate tradiţiile lor sunt mai mult sau mai puţin ciudate.

     Pentru început, vreau să amintesc de tradiţia legată de viaţa de cuplu, viaţa de familie. În familiile lor partea pasivă este ocupată de capul familiei; bărbatul stă zi de zi la umbra cortului sau a copacilor, consumând tutun (la ei tutunul se mestecă) sau MIRA (drog sub formă de frunze ale unui arbore), discutând despre politică cu ceilalţi bărbaţi din trib. Femeia, partea activă într-o familie, duce greul casei, este nevoită să care lemne în spate, bidoanele cu apă, se îngrijeşte de copii, mai exact face totul în casă.

     Tradiţiile sunt nenumărate în zona Maikonei. La naşterea unui copil de sex masculin se face petrecere timp de două-trei zile, în comparaţie cu naşterea unui copil de sex feminin, când se sărbătoreşte foarte vag. Alt obicei interesant are loc la vizita unei persoane străine, când se taie o capră, în semn de respect, punându-se la mâna dreaptă a oaspetelui o parte din capră (piele cu blană) numită „medicea”.

     Cea mai ciudată tradiţie, pentru mine, o reprezintă înmormântarea unei persoane. Din cauza căldurii foarte mari, mortul rămâne în casă doar două-trei ore, însă ciudat este să vezi lipsa femeilor de la ritul înmormântării. Da. Femeile nu au voie să participe la acest ritual. În momentul când o femeie rămâne văduvă, nu are voie să părăsească cortul, îşi lasă părul lung, nu îşi taie unghiile, nu are voie să se spele, să gătească, şi altele; ea este oprită de la acestea pe o perioadă de trei luni. Incredibil, dar adevărat!

 

     4 Realitatea dintr-un ţinut de misiune este alta decât cea de acasă. Ce v-a impresionat cel mai mult la acei oameni din Kenya?

 

     Consider că realitatea din Maikona este destul de dură. Sunt foarte multe lucruri care m-au lăsat „cu gura căscată”, sau m-au umplut de semne de întrebare, dar şi de entuziasm.

     Una din realităţile care m-au marcat a fost când am aflat de luptele pe care le duc triburile între ele (46/47 la număr) pentru diferite motive: zonele de verdeaţă, zonele bogate în apă, totodată predominând şi dorinţa de răzbunare.

     Pentru a nu lungi răspunsul, m-au impresionat oamenii de acolo, văzându-le disponibilitatea pentru ajutorarea unor  familii din acelaşi trib, mult mai nevoiaşe. Spun mult mai nevoiaşe deoarece tuturor le lipseşte câte ceva, însă din puţinul lor ajută şi pe alţii.

 

     5 Dacă grupul formatorilor din seminar v-ar spune: „Ne-am gândit ca, după terminarea anului V, să mai faceţi încă un an pastoral în Kenya!”, care ar fi răspunsul dumneavoastră?

     Sincer, nu mă aşteptam la o astfel de întrebare.

     Se spune că cine ajunge în Africa îşi lasă o parte din inima sa acolo. Cred că acest lucru s-a întâmplat şi cu mine, dar cred că şi cu ceilalţi seminarişti care au fost acolo pentru practica pastorală. Totuşi, pentru a răspunde rapid la această întrebare, aş zice simplu: „Ne vedem peste un an!”

 

     6 Într-un cuvânt, activitatea pastorală din Kenya a fost…

 

     O creştere şi o maturizare în plan spiritual, intelectual, pastoral, dar mai ales uman!

 

Mulţumim frumos!

Privacy Preference Center

Necessary

Advertising

Analytics

Other