Meniul paginilor
 
 
 
 
 

Postat By pe Sep 16, 2014 in Ecuador | 0 comentarii

Ecuador: un vis în ramă

Interviu cu seminaristul Marius Mărtinaş, anul V care a fost pentru şase luni în Ecuador, parohia „San Bartolome” din localitatea Palestina, dieceza de Guayaquil.

     Puteți să ne descrieți cum s-a născut și a evoluat acest gând misionar?

     La început a fost curiozitatea, apoi s-a transformat într-un vis, iar în final a avut loc adeverirea. Pentru prima etapă a contribuit predica pr. Bartolomeu Blaj cu prilejul pelerinajului seminariștilor la Cacica din anul 2007, am început să visez că pot ajunge la rân­du-mi în Ecuador din momentul în care cei doi co­legi ai noștri, Alin Butnaru și Iulian Robu, au primit acceptul dorințelor lor, iar în final am văzut în pro­punerea pr. rector Wilhelm Dancă voința lui Dum­nezeu, căreia m-am supus fără regret. Începeam să-mi fac planuri, să mă priectez deja în viitor, să fiu prezent fictiv în mijlocul unui grup ce ar avea nevoie de mine. Noua identitate, cea de misionar, îmi cerea multe sa­crificii, însă eram pregătit să renunț la multe lucruri datorită entuziasmului. Mi-am încredințat misiunea sfintei Tereza a Pruncului Isus, și am început munca: mai întâi limba spaniolă și apoi celelalte detalii pri­vind activitatea în această țară. Împreună cu Adrian Aileni am început legătura virtual cu preoții români prezenți in Ecuador, ocazie cu care ni s-a transmis bu­curia lor de a ne fi maieștrii spirituali în anul pastoral. Îmi amintesc că în primul e-mail le-am spus că vom fi seminariștii care-i vom ajuta în misiune. Răspunsul lor a fost tăios și prompt: voi ne veți ajuta? Misiunea vă va ajuta pe voi! După cele 6 luni pot recunoaște că aveau dreptate.

     Care a fost primul contact cu misiunea? A fost grea acomodarea?

     S-a făurit în mentalitatea poporului că a fi misionar înseamnă să trăiești cu spaimă, cu lipsuri inimaginabi­le, că trebuie să ai un gram de nebunie ș.a.m.d. A fost dificil să le liniștesc gândurile celor apropiați, și să-i fac să înțeleagă că această perioada misionară repre­zintă un progres în vocație. Odată ajuns în Ecuador mi-am dat seama că în această țară există civilizație, în anumite aspecte mai mult decât în România. În infra­structură este cu mult peste țara noastră, ca să nu mai vorbim despre gradul de civilizație. În prima săptă­mână eram nevoit să fiu prezent în fața bisericii la ora 5 dimineața pentru că începea Rozariul pe străzile din Palestina. Cât de plăcut era! Erau prezenți aproximativ 50 de credincioși, însă trecând pe respectivele străzi, auzind sunetele rugăciunilor și ale cântecelor, oamenii se trezeau buimăciți de somn și ieșeau la ferestre. Acolo nu este confuzie: este un timp pentru Dumnezeu și un timp pentru om. După cele trăite acolo am ajuns la o concluzie: au o credință șubredă, dar activă. Pare un paradox, însă cunoscându-i am dedus că prezența lor la activitățile comunitare era participativă, însă nu însuflețită. Parcă se cunoaște că încreștinarea lor s-a făcut prin intermediul sabiei.

     Acomodarea n-a fost dificilă. Acest lucru s-a datorat în principal amabilității caracteristice culturii latino-americane, cu alte cuvinte, pentru un ecuadorian nu e nevoie să te cunoască în prealabil pentru a-ți deve­ni prieten. Anumite probleme au fost cu limba spa­niolă, dar pe parcurs muzicalitatea ei mi s-a întipărit renunțand astfel la gesticulație. La început nu mă regăseam în cultura lor catolică, care se manifesta printr-o liturghie vivace, printr-o spontanietate devoțională, printr-o prezență numeroasă la cateheze sau alte întâlniri în sfera eclezială. Din nefericire, mentalitatea lor catolică suferă anumite influențe protestante, în așa fel încât sacramentele își pierd din valoare. Raritatea căsătoriilor, lipsa vocațiilor, evitarea confesionalelor, neîncrederea în ungerea bolnavilor, sunt doar câteva consecințe a acestei influențe. Aceste aspecte au fost de neînțeles pentru mine, însă au reprezentat și un mo­ment prielnic de a-mi trezi credința și de a vedea unde mă aflu.

     Ce activități poate desfășura un seminarist într-un ținut de misiune?

     Variate, dar care nu depășesc sfera atribuțiilor ce i se cuvin. Personal, am avut prilejul să fac Liturgia Cuvântului în anumite filiale atunci când, în mod excepțional, pr. Bartolomeu nu putea fi prezent. Tot în aceste condiții, m-am folosit de ministerul lectoratului pentru a face și înmormântări în cadrul acestei liturgii, datorită faptului că în Ecuador atunci când cineva moa­re este înmormântat în aceeași zi. Așa se explică faptul că preotul nu poate fi condiționat de o înmormântare. Ca atare se folosește de cateheți pentru a duce la înde­plinire această misiune. Îmi amintesc că atunci când pr. Bartolomeu fusese plecat la exerciții spirituale pentru o săptămână, în ziua de joi era adorația euharistică. Lumea venise la biserică pentru acest moment și mi-a cerut să fac această adorație. Nu știam dacă îmi este permis sau nu. A trebuit să am acceptul părintelui cu condiția de a nu oferi binecuvântarea de la final. Lu­cruri practice ce se învață prin experiență. Pentru ei nu are importanță că ești seminarist și că ai anumite restricții. Reprezinți „părințelul” parohiei. La prima vedere m-am simțit exaltat, însă au fost momente în care trebuia să mă explic că nu am putere să fac anumite lucruri, cum ar fi, să binecuvântez copilul adus de o mamă la parohie, să binecuvântez apa adusă de localnici la altar în cadrul Liturgiei Cuvântului, să spovedesc o persoană aflată în stare terminală ș.a.

     La aproximativ 2 luni de la venirea în Palestina, pă­rintele paroh mi-a cerut să-i ajut pe cateheți în a face „misiunile”. În ce constau acestea? Se alegea o filială și se mergea din casă-n casă pentru a se citi un pasaj din Sfânta Scriptură, a-l comenta împreună cu familia, și a-l transpune apoi în viața curentă. Cu sinceritate vă spun că mă simțeam inferior unui catehet, în ciu­da formării mele seminariale. Cu siguranță este rodul pregătirii pe care o face pr. Bartolomeu cu grupul ca­tehetic.

     Am intreprins și alte activități ce țin de buna or­ganizare a casei. Astfel, în ziua de sâmbătă, împreu­nă cu alți tineri, făceam curățenia interioară și exte­rioară a bisericii; duminica eram nevoit să-mi practic cunoștințele gastronomice, ca de altfel și-n zilele în care bucătăreasa nu putea veni; când era necesar mer­geam în piață pentru diverse cumpărături.

     Care sunt principalele activități ale unui misi­onar?

     Trebuie făcută o distincție: una este misiunea în care trebuie să-l faci cunoscut pe Isus Cristos unei comunități care n-a avut contact cu lumea creștină, și alta este misiunea în care trebuie să menții credința catolică făcută cunoscută cu sute de ani înainte, în cazul nostru cea din Ecuador. Astfel stând lucrurile, pot caracteriza principalele activități ale unui misionar raportându-mă la pr. Bartolomeu. În decursul unei săptămâni are următoarele activități: școala de formare atât pentru cateheți cât și pentru orice credincios, unde se dezbat anumite teme (cât timp am stat aco­lo s-a vorbit despre sacramente); școala de rugăciune în cadrul căreia comunitatea este inițiată în domeniul scripturistic (lectio divina), în liturgia orelor, și ceea ce am admirat în mod deosebit, în exersarea rugăciunilor spontane; pregătirea catecumenilor și a copiilor pentru Prima Sfântă Împărtășanie care se întinde pe durata a doi ani; El Grupo Juvenil, sau pe înțelesul nostru, cateheza tinerilor; pregătirea ministranților, care se face conform unui manual al diecezei; Infancia Misionera sau cateheza copiilor, grup ce reprezintă de departe mândria comunității. Pe lângă acestea așmai adăuga liturghiile pe care părintele le celebrează în mănăstirea de clauzură a clariselor, fără să mai vorbim de cele aproximativ 30 de litughii celebrate săptămânal. În toate aceste activități este implicat preotul. Trebuie să menționez că înaintea fiecărei întâlniri menționate mai sus, părintele se pregătea minuțios, nu de puține ori mi-a fost dat să-l văd epuizat total. Stau și mă întreb și astăzi, de unde are atâta răbdare și pasiune în a munci? Cât de plăcut este să știi că Dumnezeu își manifestă mulțumirea prin zâmbetele celor pe care îi ajuți: copil, tânăr, ministrant, catehet. Aici își află forța un preot misionar.

     Orice lucrare umană implică bucurii și greutăți. Care ar fi acestea pentru un misionar?

     Bucuriile intervin atunci când vezi că ceva a dat roade, greutățile apar când nu te faci înțeles. În cazul meu, dădeam importanță doar negativului, pozitivul îmi părea ceva normal. Mai concret, mă debusolam când vedeam protestanți pe stradă plimbându-se cu Biblia în mână, știind că aceștia au fost cândva ca­tolici. Nu puteam accepta așa ceva… Dacă până nu demult treceau pe lângă biserică și-și făceau semnul sfintei cruci, astăzi părăsesc până și trotuarul de lângă biserică fără să arunce măcar o privire la aceasta, ca nu cumva să vadă sfânta cruce, pentru ei semn al groazei și a relei dispoziții. Însă tot pr. Bartolomeu mi-a expli­cat: nu ei sunt de vină, ci preoții care au fost cândva în această parohie. Şi înclin să-i dau dreptate după ce am auzit și părerile unor bătrâni. Aici ar fi aspectul negativ, lupta pasivă contra evanghelicilor. Dar poți trăi fericit și plin de bucurie adevărată în mijlocul unei gloate de paraziți. Pare un paradox, dar nu o imposibi­litate. Crengile uscate au căzut în bătaia vântului, dar copacul încă mai trăieșteși dă roade.

     Dacă trebuie să vorbesc de bucurii, am să mă rezum doar la un episod, pentru că nu am suficient spațiu alocat pentru alte exemplificări. Pentru Infancia Mi­sionera s-a făcut un campus, în cadrul căreia a avut loc un concurs ce a constat în adunarea de indicii ce duceau spre marea comoară. Grupele au pornit pe teren având inițial o ghicitoare. Răspunsul reprezen­ta de fapt o persoană din comunitate și care deținea următorul indiciu. Pentru a putea face rost de indiciu trebuia să reziste unei probe care ți-o dădea persoana respectivă. De exemplu: să mature trotuarul , să cum­pere două pâini și să le ducă unui sărac, să facă o de­cadă de Rozariu în casa unui sărac, să strige de 3 ori în piață „Dumnezeu este iubire” etc. Trebuiau adunate 5 indicii, ultimul fiind cel care le arăta unde se află comoara. Aceasta era de fapt sfântul Tabernacol. Am trăit o bucurie imensă văzând grupa câștigătoare înge­nuncheată în fața lui Isus și rugându-se cu acele voci inocente… și apoi celelalte grupe. Chiar dacă a fost o grupă câștigătoare, pot afirma că niciuna nu a pierdut, au luat parte la comoara inepuizabilă.

     Putem vorbi de misiune într-o țară catolică?

     Cu siguranță e nevoie de o nouă evanghelizare. Dacă ne arătăm nepăsarea îi lăsăm pradă sectelor și secula­rismului. În Ecuador, dacă cineva vrea să-și deschidă o „biserică”,construiește un garaj pe care îl numește tem­plu și își face adepți din rîndul vecinilor. În Palestina, este o singură biserică catolică și sunt peste 20 de tem­ple evanghelice! Un motiv pentru care s-a ajuns la acest declin îl reprezintă lipsa preoților. Un preot pentru 20- 30.000 de credincioși este insuficient. De aici și pros­peritatea sectelor, nașterea indiferenței și a ignoranței religioase. Nu sunt de acord cu vorba unui tânăr de acolo care mi-a spus în felul următor: „Nu contează că eu sunt catolic, că el e evanghelic, toți ne mântuim în măsura în care facem binele pe pământ”. În zadar mă chinuiam să-i explic că ei nu-l urmează în doctrină pe Isus Cristos, că nu au ierarhie, că astfel nu au Euharistie, că ei nu cred în fecioria Mariei și în mijlocirea sfinților. Am avut în parohie o ministrantă care timp de 5 luni nu mi-a lipsit nicio sâmbătă de la pregătire. În ultima lună nu s-a mai facut văzută, iar ceilalți ministranți mi-au spus că s-a dat la protestanți. Câtă amărăciune! M-am simțit precum păstorul care și-a pierdut o oiță. Îmi ve­nise în suflet o senzație de inutilitate, că-mi pierdusem vremea pe alt tărâm. În ultimile zile m-am întâlnit cu ea într-un magazin, m-a luat de mână și m-a dus puțin mai departe de ochii privitorilor. A început să plângă și să-și ceară iertare. Părinții au constrâns-o pentru că își putea face lecțiile după-amiaza împreună cu ceilalți copii protestanți sub atenta supraveghere a pastorului. Atunci mi-am dat seama că inutili erau de fapt părinții, iar vremea o pierdea ea pe tărâmul sectant, unde nu auzea decât două cuvinte: sfârșitul lumii. În concluzie Ecuador este o țară catolică ce are nevoie urgentă de o nouă misiune, la care sper să contribui și eu peste câțiva ani.

     Vă simțiți împlinit în urma acestei perioade mi­sionare?

     Categoric, în ciuda exemplului de mai sus. Așa cum spunea predecesorul meu, Alin Butnaru, într-un in­terviu, s-a simțit împlinit și util. Mă unesc în același gând cu el și afirm cu multă modestie că am fost un instrument al providenței lui Dumnezeu, poate un cre­ion (ideea fer. Tereza de Calcutta) sau chiar un zâmbet (ideea sf. Tereza a Pruncului Isus). Însă privind și din sensul opus, Dumnezeu a dorit să cunosc acest popor pentru a-mi întări vocația și să-mi doresc mai mult ca oricând să devin slujitorul ogorului său care este tot mai mult amenințat de neghină. Am putut să văd în acest timp cât de imens este planul lui Dumnezeu pentru mine. Nu m-am gândit niciodată că surâsul unui bătrân din indepărtatul Ecuador mă va ajuta să ajung preot… la Iași.

     Într-un cuvant, acest timp ca misionar, pentru seminaristul Marius, este?

     Un vis… în ramă.

Mulţumim!

Privacy Preference Center

Necessary

Advertising

Analytics

Other