Meniul paginilor
 
 
 
 
 

Postat By pe Mar 1, 2013 in Ecuador | 0 comentarii

Ecuador: O zi de misiune în Santa Lucia

     O zi obişnuită în misiunea20130394ecuadorsantalucia01 din Santa Lucia începe în jurul orei 2:00 a.m., când sunt trezit uşor, uşor de picăturile de ploaie ce răsună pe acoperişul parohiei. Odată cu aceste picături încep să răsune şi întrebările în mintea mea: Oare voi putea merge astăzi în sate să celebrez Cuvântul Domnului? Dacă voi reuşi să merg, lumea va participa? Este oare bună predica pe care am pregătit-o? Şi multe alte întrebări care îmi rămân întipărite în minte, până când soarele îmi vesteşte că este timpul să muncesc cu Domnul şi pentru Domnul.

     Orele dimineţii îmi pun la încercare calităţile de constructor, pentru ca avem multe capele în construcţie (părintele Ioan Blaj doreşte să construiască câte o capelă în toate satele Parohiei Santa Lucia, aproximativ 100 de sate), iar muncitorii sunt dornici să-şi înceapă activitatea. Dacă am reuşit sa fac faţă acestor solicitări, primesc anunţul că trebuie să fac o celebrare pentru un răposat, şi încep să mă agit pentru că nu am o predică pregătită pentru un astfel de moment. Şi pentru a rămâne în sintonie cu momentul pe care tocmai l-am celebrat, sunt chemat la un spital pentru a face o rugăciune pentru o persoană bolnavă. Însă în toate aceste momente, mintea mea rămâne concentrată asupra întrebărilor din timpul nopţii, privind mereu la soare cu speranţa că a mai împrăştiat noroiul.

     În jurul orei 12:00 soseşte momentul cel mai aşteptat al zilei: vizitarea satelor, în general între 5-6 sate pe zi, depinde de zona în care mă deplasez. Drumul, deşi pare anevoios, nu îmi împiedică dorinţa de a ajunge la acei oameni, de a da mâna cu ei şi de a le privi chipul. În sate sunt întâmpinat cu bucurie de copii, tineri şi adulţi care mă aşteaptă în faţa unei capele, sub un copac unde va trebui să celebrez, sau, uneori, chiar într-o casă. Acestea sunt momentele cele mai bune, dar uneori întâlneşti doar 4-5 persoane, şi acelea numai femei (bărbaţii nu prea participă la celebrări), sau şi mai trist este atunci când, în faţa capelei sau a locului obişnuit de celebrare, nu găseşti pe nimeni.

     Cu cât merg mai des într-un sat, cu atât creşte în mine dorinţa reîntoarcerii cât mai rapide în satul respectiv, dar imediat sunt trezit din acest vis de afirmaţia unei bătrâne: “Părinte (“padrecito”), nu aţi mai fost pe la noi de două luni şi, între timp, cinci persoane s-au făcut evanghelice, iar alţii nu vor să mai audă de Biserică”. Plec trist dintr-un astfel de sat pentru că nu ştiu când voi mai celebra din nou cu ei.

     După celebrare observ cum lumea vrea să mă păstreze mai mult timp în mijlocul lor. Mi-au pregătit ceva de mâncare şi de băut (cf. Lc 10,3-7). Stau şi mă admiră pentru ceea ce fac pentru ei şi mereu mă încurajează că am mai făcut un pas în practicarea limbii spaniole. Această stare de bucurie este întreruptă de necesitatea plecării din satul respectiv, deoarece întunericul a început să se aştearnă peste câmpiile din Santa Lucia.

     Ajuns în parohie, îmi amintesc că am şi o întâlnire cu cateheţii parohiali, căci viaţa pastorală în misiune fără cateheţi este destul de dificilă. După terminarea acestei întâlniri mă ocup de treburile casnice, pentru că ziua de misiune înseamnă o adevărată formare pe toate planurile.

     După toate aceste lucruri ajung în camera mea cufundat în întrebările pe care ziua de misiune mi le pune: oare am făcut o treabă bună astăzi? Lumea a înţeles mesajul predicii? Dar oare ce s-a întâmplat în acel sat de nu au participat la celebrare sau au venit foarte puţini? Răspunsurile par destul de palide şi uneori parcă nici nu există, iar somnul îmi aduce gândul unei schimbări: acum, ca seminarist, nu reuşesc să fac prea multe pentru ei, sau ajutorul meu este destul de mic, însă dacă Domnul mă va considera în continuare vrednic de primirea sacramentală a preoţiei, trebuie să dautotul pentru el.

Emilian Jitaru

Privacy Preference Center

Necessary

Advertising

Analytics

Other